Deci aşa, ca să mă invidiaţi, sunt la mare, la plajă, la nisip negru ca pana ciorilor care ne dau târcoale, la briză, vulturi şi ţânţari, la bere scumpă şi haine ieftine da' la pace, relaş şi lene. Doar că plec în curând (adică la dimineaţă), că mă bag la un ashram de mâine să învâţ ceva yoga. 
Aşa că, ne mai vedem/auzim cândva pe uichend.
Până una-alta, uite unde mi-s: 

Ce trebuie să vezi în India

Deci îi imposibil să vii în India şi să nu vezi (şi să nu apreciezi!!) asta:

Bine, poate nu chiar ăsta, că-i cam rujinit, da' cam asta-i ideea.

Pe scurt, Royal Enfield rules!

P.S. Nu, nu mă dau cu el, dacă crede careva. Din păcate.

Prieteni ernakulamezi

Mă duc să-mi iau o cartelă SIM pentru iPhone, să am şi eu ceva ce să nu dau la indieni când mă întreabă de număr de telefon. Îmi fac poză (da! absolut necesar dacă vrei cartelă telefonică în India) şi copie după paşaport şi viză. Mă simt ca şi cum va trebui să cumpăr un dosar plic şi să mă pun la o coadă birocratică luuuungă dar măcar asta nu se întâmplă. După ce-i arăt toate actele, tipu’ din magazin îmi pune cartela în telefon şi... nimic. Ne prindem amândoi după ceva vreme că telefonu’-i codat în reţeaua românească. Buuun, deci mâine mergem la decodat sau, dacă vreau să mai am ceva de cărat, putem să cumpărăm alt aparat telefonic (care, ca să mi-l pot permite, va fi codat şi el la rându-i într-o reţea indiană deci canci telefon în alte ţări).

Mâine mă pornesc furtunos cu ferryboat-ul înspre Ernakulam – oraşul-soră-mai-mare-şi-vitregă al turisticului Fort Kochi. Pe faleză e plin de shopping centre-uri care mai de care dar sunt sfătuită să mă duc pe Broadway street, unde nu se găseşte nimic în afară de chestii en gross şi turcismele indiene. Şi totuşi, mă plimb pe stradă în sus şi în jos, căutând ceva ce să fie mai mult decât o gheretă da’ mă dau bătută şi mă duc înapoi spre bulevardul mare, unde intru într-un magazin al unei reţele de telefonie indiene. Şi, după ce mă strâmb şi mă chinui să mă fac înţeleasă, cădem (oarecum) la învoială cu băieţii, care se ridică şi mă duc 50 metri mai jos într-un mall care conţine doar magazine de reparat şi decodat mobile.

Da' cum să-mi las io copilul iphonic nepăzit în mâinile lor?! Stau acolo, doar plătesc 1300 rupii. Iniţial încearcă să plece cu el din magazin, probabil la alt magazin. Eu nu şi nu. Apoi încearcă unu’ să-l decodeze da’-i clar că nu ştie şi, pe deasupra, încep şi eu să-l şicanez că oare a mai făcut aşa ceva??? „Yes, yes”, vine prompt răspunsul da’ nici măcar el nu se crede.

Vine al doilea, unul din cei doi care m-au însoţit de la UniverCell. Încruntat, concentrat, nevorbitor de limbi străine da’ înţelegând esenţialul. Se agaţă de telefonul meu cu o mână şi cu cealaltă de telefonul lui, pe care-l foloseşte să primească indicaţii despre ce şi cum să facă.

„Did you do this before?”

„Malayalam, Malayalam...” Îmi traduce celălalt că da, desigur.

Doar că, în momentul în care auzi „apple crack” în orice discuţie, parcă-ţi cam piere cheful şi nu te prea bucuri că ţi-ai dus telefonul la decodat. Şi-ncep: că ce-i asta?; că io plătesc bani mulţi şi că ei n-au mai făcut aşa ceva şi nu-s pregătiţi; că nu-s deloc fericită. Astea spuse mai curând cu tristeţe decât cu furie că furia ş-aşa n-are niciun efect.

Şi până la urmă încep să se simtă şi o dau cotită, cum că telefonul trebuie lăsat la încărcat mai întâi şi abia după aia o sa facă ceva; ca şi cum a fost vina mea că au tot pornit/oprit telefonul înainte.

În timp ce-l încarcă, tipu’ neîncruntat de la UniverCell mă duce la un împinge-tava la o cafea şi o banană prăjită – iniţiativa lui (unul din puţinele deserturi ne-dulci, doar prăjite, deci nici măcar prea bune). Desigur, setul de întrebări de unde, cu cine, cât, de când, până când, nume... a fost deja administrat – de el şi de un prieten de-al lui, un „reprezentant farmaceutic” care are liber miercurea şi, dacă e necesar, şi joia, chiar şi vinerea... Aşa că la cafea trecem la întrebări serioase: mergem la film? *facepalm*

Înapoi în magazin, nici încruntatul n-o fost în stare de nimic şi individul care era acum la rând la decodat şi care chiar părea de încredere îmi zice că nu mai poate face nimic, n-are net, aşa că mă trimite la altcineva. E de la sine înţeles că nu rămân io singură aşa uşor, deci mergem în gaşcă la mall-ul de vis-a-vis, la nişte tipi care păreau amanetiştii zonei sau evreii locali (cu toate că, cel mai probabil, erau musulmani). Na telefonu’, pa telefonu’, că s-a făcut nevăzut după tejghea, dar măcar ăştia păreau siguri că n-o să aibă probleme. După nesfârşite consultări, sigurele cuvinte care-mi sunt adresate sunt all data will be erased (că doar eu tot făcusem caz pe tema asta). Numa’ nu mă apuc cu mâinile de cap: nuuu! Ş-atunci încep băieţii un lung proces de facere, desfacere şi refacere a telefonului, timp în care primesc încurajări de la univercellii cei albaştri (aveau tricouri turcoaz branduite). Ieşim la ţigară în curtea interioară - spaţiu public din mall (ţigări care miros a nimic legal dar care, s-ar părea, conţin ceva masala condiment şi de aia sunt aşa aromate, chiar şi la miros – nu, încă tot nu fumez). Stăm şi facem planuri (ei, univerceliştii şi farmaceuticul) pentru după aia, cuprinzând o gamă variată: prânz, film, excursii prin împrejurimi, chiar şi ceva joc pe calculator cred; iar eu nu ştiu pe unde să scot cămaşa, că până la acel moment nu putusem face niciun plan, doar aveam problema cu telefonul, dar acum, când toate scuzele mele s-au dus pe apa sâmbetei?!

Într-un foarte târziu final plecăm cu toţii cu telefon cu tot înapoi la magazinul lor. Primesc o cartelă SIM, o încarc şi, după atâtea chinuri, se cheamă că am telefon funcţional. Şi se mai cheamă că există cel puţin trei indieni care-mi ştiu numărul şi nici nu s-au sinchisit să mi-l ceară.

Baieţii nu se mulţumesc şi numa’ ce mă văd însoţită înspre ferryboat de către trei indieni (singurul plan pe care l-am putut inventa a fost că de la 5 mă duc la ceva spectacol unde mi-am rezervat deja bilet însă era doar ora 3). Pe ferryboat sunt iar cu ei după mine (le-am făcut pân’ la urmă cinste cu biletele, luând deci 4 bilete – 10 rupii în total şi am făcut mare senzaţie pentru că există chiar şi un afiş pe care scrie şi, chiar şi în engleză, că se dau maximum două bilete la fiecare persoană). În Fort Kochi au ţinut neapărat să mergem la un restaurant ca să-mi arate cum pot ei să cumpere bere într-un loc care n-are autorizaţie de comercializare de alcool (mai bine aşa, că doar nu era să-i duc la hotel c-ar fi fost prea periculos la adresa bunăstării mele spirituale), aşa că, timp de o oră, am stat la masă şi mi s-a explicat cum că „we can arrange it”, orice ar fi, marijuana, alcool, petreceri... M-a scăpat furtuna şi, când au oprit ricşa în faţa hotelului meu, am mulţumit din fugă, promiţând că ne auzim mai târziu, după ce-i voi fi întrebat şi pe prietenii mei imaginari (am zis că-s cu o tipă şi un tip) dacă nu vor să mergem la chef. Am trimis, într-adevăr, un SMS că nu pot să mă văd cu ei dar de atunci nu răspund la telefoane indiene.

Profit de această ocazie ca să-mi cer oficial scuze.
Şi telefonu'? A doua zi a picat din patul suprapus direct pe gresie. Şi a păţit asta:

Ieri

Ieri, 10 septembrie, mă trezesc şi mă duc să mănânc (iar) la ghereta obişnuită din faţa oficiului de info turism: cafea cu lapte, mai exact ness, foarte fierbinte şi dulce şi, de data asta, ceva chestiune cu mere, complet diferită de prăjitura românească cu mere.

După masa şi discuţiile zilnice cu unii şi cu alţii, mă pornesc agale spre poştă ca să cumpăr timbre. Nu trece mult şi un nou şofer de ricşă dă să mă aburească: madam (da, chiar folosesc cuvântul ăsta şi-i ciudat să mă numească pe mine aşa), hai ajută-mă, că dacă te duc acolo, primesc de la magazinul lor banii de benzină. Mai auzisem textul: este un concurs între şoferi şi, dacă te duc acolo, câştig un tricou. Adevărul e mult mai simplu: sunt vreo 15 magazine în Fort Kochi care dau şoferilor câte 100 rupii pentru fiecare turist adus în magazin.

Şi-i zic şoferului că ştiu de înţelegere şi că-l ajut, dar e mai bine dacă are ceva magazin aproape de poştă că atunci mă duce şi pe mine şi-şi primeşte şi suta de rupii. Zis şi făcut: un magazin al nordicilor (Kashmir - după cum sunt cam toate), cu tot felul de chestii pentru turişti, în care am stat, recunosc, 20 minute să mă uit la inele. Vânzătorul, un kaşmirez simpatic, care clar îşi cunoaşte meseria, numa’ nu mi-a băgat pe gât o brăţară absolut superbă dar m-am trezit din hipnoză la timp şi i-am zis că nici nu mă gândesc să-i dau 2500 rupii (preţul de strigare) când pot (şi vreau) să mă duc direct la sursă s-o cumpăr.

După poştă îmi fac bagajele şi mă duc să-mi iau prânzul şi să mă pregătesc pentru busul de 1.30 care trebuie să mă ducă la Alleppey. Prânzul l-am împărţit cu cioara tupeistă care n-a aşteptat să fie invitată (dar, fiind o mâncare iute, sper să-i fi stat în pipotă!) şi, în acelaşi timp, cerând şi primind sfaturi de la proprietarul locului, un prietenos fortkochi-nez. De vreme ce nimeni altcineva nu părea să ştie că există un autobus direct la Alleppey, am urmat sfaturile proprietarului de restaurant şi m-am postat pe un anume colţ de stradă. Asta se întâmpla pe la ora 1. După 2 m-am întâlnit din nou cu acelaşi proprietar, care s-a oferit să mă ducă până în altă staţie cu motorul lui şi care, în momentul în care l-am refuzat, mi-a indicat un autobus care mă duce în Thopumpady, oraş/cartier adiacent la Fort Kochi. Şi da, acolo am aşteptat poate cinci minute, a venit busul şi am ajuns 50 km mai la sud...

...Nu înainte să sufăr crunt în bus pentru că am stat pe o bancă de 3 persoane la geam, cu vântul în ochi, lângă o doamnă considerabil de extinsă şi nepoata ei de vreo 10-11 ani cu care am schimbat câteva vorbe, stârnindu-le hazul, lor şi familiei lor, dispusă strategic în toate părţile autobusului.

Până să mă prind că ceva e diferit a trecut ceva vreme dar când m-am prins, m-am felicitat: trafic suportabil, claxoane foarte puţine, oameni relaxaţi şi puţini (până pe la mijlocul cursei de Alleppey, când s-au materializat iar încă nişte zeci de oameni în autobus). Pe lângă faptul că-i sâmbătă, e şi ziua lui Krishna, deci lumea are altceva de făcut azi decât să călătorească: să sărbătorească!

Am ajuns oricum intactă în Alleppey, unde m-am plimbat până la plajă şi am căutat ceva cazare. Primul loc în care am intrat, chiar în mijloc de fleoaşter, cu pretenţii cât populaţia Indiei: îmi arată angajatul o cameră (destul de mare dar cu cam multă mobilă şi foarte întunecată), şefu’ mă întreabă ce buget am, îi zic, aşa că îşi trimite angajatul să-mi arate altă cameră (un bungalow scârbos şi murdar, chiar şi după standardele mele) şi, în timp ce eu chiar îmi puneam serios problema să stau în bungalow, îmi zice că nu dă camera cu mai puţin de 400. Eu oferisem 250. Rupii, evident. Rupem rândurile şi ne retragem, eu în alte căutări. Şi, în timp ce umblu pe plajă, vine un tip cu motor la mine, zice că m-a văzut că am ieşit de acolo, că îmi recomandă să încerc în cealaltă parte a plajei, că el n-are hotel, doar restaurant şi că se oferă să mă ducă. Umblasem destul de mult aşa că zic ok şi mă chinui să mă caţăr pe motor cu tot cu bagaj şi geantă şi apă... fără cască, evident.

Tipu’ mă duce la un cunoscut şi aşa ajung eu să stau la Funky Art Guesthouse (dada, reclama!) cu 250 rupii pe noapte. 

Leaves

So I went to see an elephant training camp in Kodanad, where they teach elephants to work in the forest, but the weather was pretty bad and the elephants weren’t very happy. I did have time to look at the plants in their explanatory garden, and take a few pictures of the little saplings, at least this way maybe I learn some of them. They all had multi-language boards next to them with hilariously written explanations (at least the ones in English).

Here’s what I saw: 

And it says on the board (no typos, really):

Thiruvathira tree: Cashmere Tree

In Ayurveda scholars include me in Vathagna group and I am a deciduous tree seen in Deciduous forest. My family is Verbinaceae and my scientific name is Gmelina arborea. ‘Dasamoola’ the famous Ayurvedic formulation and I am also a member. My flowering period is January to April and my flowers are of yellowish brown in colour. My fruits promotes sexual power and act as a blood purifier. My roots are used for improving digestion.

Makayiram tree: Cutch Tree

I am a member of the Mimosaceae and my scientific name is Acacia catacheu and seen in Dry Deciduous forest. People call me as ‘Dhanthdhavana’ because of my ability to cleanse the gum and teeth and I am very strong and stable that is why in Ayurveda I am known as \Khadira. My flowering period is March to September. My heart wood is used for flavoring boiled drinking water in homes and also used for Couch, skin diseases etc.

Karthika tree: Cluster Fig

I am a famous latex bearing member of Moraceae family. Therefore Ayurveda called me ‘Ksheeravriksha’. My scientific name is Ficus recemosa. My flowering period in October –December. My bark, fruit and leaf are having medicinal value. I have the capacity to purify the polluted environment and so people plant me on the southern side of their home. The medicines prepared with my parts are used for supressing diarrhea, Cough and blood purification. It also promotes the growth of fetus and increases breast milk.

Bharani tree: Indian Gooseberry

I am a deciduous tree usually seen in tropical deciduous forests. I belong to the family of Euphorbiaceae and my scientific name is Phyllantus emblica. My flowering period is February-May with small greenish yellow flowers. My fruit is one of the ingredients in the ‘Thriphala’ group of fruits in Ayurveda. My medicinal value is towards to my fruits, bark and leaves. My fruits are memory enhancer, cardio tonic, stamina booster, increases sexual potency and impart youthful vigor and strength. In Ayurveda the medicinal value is identified towards the treatment of vomiting, haemorrhage, fever and cough, breathing problems, Ulceration, etc.

Makam tree: Banyan Tree

I am one of the ingredients in the Panchavalkala – the medicinal mix of Ayurveda. I am growing in Dry Deciduous forest and having large number of prop roots from the branches. I belong to the family of Moraceae and my scientific name is Ficus bangalensis. My bark is one of the ingredients in Nalpamara. My bark, resin, leaf, root and fruit have high medicinal value and as act as excellent blood purifier and are used for the treatment of Eye diseases, skin diseases.

Pooyam tree: Sacred Fig

I am the son of Lord Vishnu and so in Purana I am known as Bodhidruma as my ability to enlighten the spiritual and mental faculties. The Lord Buddha was enlightened while sitting under me. I am a member of Moraceae and my scientific name is Ficus religiosa. I bloomed during May to June. My bark, leaf, flower, fruit etc have medicinal value. My bark is one of the items in Nalpamara. Mostly my parts are used for Diabetes, Cough related diseases and blood diseases.

Chitira tree: Bael Tree

Due to my incredible medicinal value, in Ayurveda called me as Vilva. In Purana my trifoliate leaf is believed that the three eyes (Thrikkannu) of The Lord Siva. So my leaves are for the worship of Lord Siva. So people growing me in the premises of Temples and houses. I belong to Dry Deciduous forest and my family is Rutaceae and my scientific name is Aegle marmelos. My flowering period is March to May and my flowers are greenish white in colour. My tender fruits are used for the treatment of fever, vomiting, stomach related and heart related diseases and my leaves are used for Prameha (Diabetes).

Uthradam tree: Jack Tree

I am a big and common tree in the Evergreen forest. My fruit is edible and my timber is used for building and furniture purposes. My family is Moraceae and scientific name is Artocarpus heterophyllus. I flowered during November to April. My fruit and leaves are having medicinal value. Fruits enhancing Sexual power and seeds are having the capacity to prevent heart diseases and the leaves have the capacity to reduce pain.

Thiruvonam tree: Giant Calotrope

In Ayurveda I am commonly known as ‘Arkka’. This is because of my ability to produce blisters on the skin like sunburn. My flowers are used for Sivaradhana (Worship of Lord Siva). I am a shrub and commonly distributed in Dry Deciduous forests. My family is Asclepiadaceae and scientific name is Calotropis gigantean. All my parts like root, bark, resin, leaf, flower have medicinal value. My flowers are mixed with blue and white colour and are there throughout the year. My parts are used for the treatment of Cough, worm infection, Arthritis.

Even though I didn’t learn much, I was truly entertained by the explanations.

Also, another ‘leaf’ I used that day was this (sorry, mum):

As you can see, there’s no spoon or any other instrument you can use. Just hands. But it was really delicious and I've had some more since then. They serve the punni rice as an all-you-can-eat type of food, so they refill your 'plate' whenever they see you’re missing an ingredient. I suppose you have to finish everything at the same time but I don’t believe I got to that level of achievement. What’s great about it is that your hand smells of curries and masalas a long time after you’ve finished eating and it’s really plesant. We are, of course, referring strictly to the right hand, as, customarily, your left hand (the unclean one) isn’t supposed to touch the food and is usually hidden under the table.

Since then I’ve learned that you’re supposed to wash your banana leaf with some drinking water (which is always warm, ‘cause it’s been boiled) from the stainless steel glass.

Anyway, the place where I had this meal was just before entering the elephant training camp, when a heavy rain caught up with me and I couldn’t resist the smell of the others’ food. The place, you wonder? It’s this:

I shall say no more.

Bus

În trei ore jumate şi cu trei autobuze locale diferite am ajuns în satul Kodanad (nu-i sigur cum se scrie da’ ceva în genul ăsta). Trei autobuze pentru că am tot făcut escale, că de!, nu exită nimic direct până acolo: Aluva şi Perimbavoor sunt oraşele de escală, aşa, pentru informarea populaţiei. Şi în ambele am petrecut câte ceva timp, ba, în Aluva am şi apucat să-mi fac un prieten, primul indian pe care l-am întâlnit care chiar pare umblat prin lume (după spusele lui, că deja sunt cam suspicioasă), sau, măcar, informat cum se cade.

Oricum, busurile locale sunt o atracţie în sine, îndesate cu omuleţi aşa cum sunt sacii de plastic cu haine de iarnă vara, foarte încete şi foarte zgomotoase (adică se folosesc milioane de claxoane – lungi, scurte, în serie etc, şi clopoţelul care, ataşat fiind de omul de pază la uşa din faţă, funcţionează pe post de oglindă din stânga şi semnalizează atunci când se poate pleca/opri – asta înseamnă diviziunea muncii!). Eh, se mai întâmplă să trebuiască omuleţii să mai sară din mers, pentru că „oglinda” nu-i întotdeauna pe fază şi sună clopoţelul de plecare prea devreme iar şoferii nu-s întotdeauna în clar cu locul exact al staţiei de autobus.

Sigur că doar din greşală am nimerit şi eu uşa şi zona din faţă, ceea ce a fost categoric bine, pentru că aveam să constat că aia e zona femeilor, separate de bărbaţi printr-o linie imaginară trasată undeva la jumătatea busurilor, dar care se schimbă pe loc în funcţie de necesităţile demografice.

Mai e şi compostorul, care dă bilete de culoare (şi valoare) diferită, în funcţie de destinaţie şi, cel puţin aparent, ştie cine până unde merge, deşi autobuzele sunt încărcate cu dublul cantităţii de persoane pe care ar trebui să-l transporte, astfel că nu mai poate vedea exact cine unde a coborât. Este vorba aia, „ca sarmalele”, nu? Mai bine ar fi „ca indienii în autobus”, că-i mult mai sugestivă.

Probabil c-am cauzat câteva (mici) hertz-attack-uri, că s-au mai suit doamne şi, abia după ce s-au aşezat lângă mine şi-au dat seama că nu-s la fel de colorată ca şi ele. Mi s-au oferit diverse locuri, unele în zona bărbaţilor, pe care le-am refuzat, dar după o lungă (20 km) plimbare în picioare, cu toate că masa de oameni îţi împiedică mai toate mişcările, adică şi căderea, tot ajungi să te bucuri că te înghesui pe banchetele exasperant de înguste lângă alţi indieni. Am stat la un moment dat vis-a-vis de şofer, pe o banchetă transversală, unde n-au vrut să se aşeze şcolăriţele lângă mine, eu fiind infidelul, ele fiind musulmane. Indianca din cealaltă parte s-a cam prăpădit de râs şi, până la urmă, tot hinudse au fost cele care s-au aşezat lângă mine. Câteodata se pun lângă mine atât de aproape, încât şi aerul de respirat trebuie să-l împart, da’-s curioase şi foarte timide, aşa că e de înţeles.

La urma urmei, sunt drăguţi şi angajaţii busului te anunţă când să te dai jos şi, uneori, chiar aşteaptă să pui ambele picioare pe pământ înainte să plece mai departe. Şi toate autobusele astea locale sunt particulare! Încă n-am văzut autobuse de stat decât între oraşe dar mare diferenţă nu prea există între unele şi altele. Poate şoferii de stat sunt ceva mai îngăduitori faţă de claxonul din dotare, pentru că nu-l exploatează precum alţi şoferi. Claxoneasca e o limbă pe care n-o înţeleg defel şi, oricât aş încerca, tot nu mă lămuresc de ce la anumite chestii de claxonează în timp ce la altele nu; de ce îl vei claxona pe cel din faţa ta care nu merge destul de repede dar nu vei avea nicio reacţie când maşina din sens invers încă e în depăşire deşi deja este în dreptul maşinii tale. Semnalizatul e o chestie atât de rară încât nici nu merită menţionat (deşi până şi la scooter-e semnalizatoarele ţiuie de-ţi sparg timpanele şi eu aş fi crezut că le place).

De departe cea mai scârboasă chestie de până acum am văzut-o tot în autobus, adică fix atunci când madama de lângă mine şi-a luat poalele şi a dat să plece spre ieşire. Şi când îşi întoarce spatele-i cafeniu, numa’ ce văd ceva negru ieşindu-i parţial de sub bluziţa sari-ului. Ceva izbitor de asemănător cu jumate de insectă; adică jumate de corp dar şi jumătate din picioarele disponibile. Care mişcau!!!

A doua cea mai dezgustătoare chestie de până acum am văzut-o din autobus şi am mulţumit cerului că n-am fost prea aproape de protagonistă: o veritabilă mătuşă într-o staţie de autobus, văzându-şi d-ale ei, îşi apucă un capăt de sari şi, fără prea mari reţineri, îl direcţionează spre nas şi-l foloseşte ca să culeagă secreţiile suflate cu presiune... Suflatul nasului „la liber” e un sport naţional p-aci şi cred că deja aş putea descrie cel puţin cinci metode diferite de a expulza muci fără batiste da’ asta a fost prima (şi, pân-acum şi sigura) tanti pe care am văzut-o în plină acţiune.

A treia cea mai greţoasă chestie... va urma că încă nu s-a întâmplat.

Ne elucidăm?

Şi deci, ne lămurim? Suntem prieteni sau nu?

Adică, totuşi, oare ce tot vor ei de la noi/mine? Nu prea cred că ajung ei la gânduri „murdare” sau ceva asemănător da’ atunci de ce tăt vor să se împrietenească cu mine? Unu’ la mână, sunt o fată singură, ceea ce nu e ceva obişnuit. Mai curând, cred că e o chestiune de mândrie sau de laudă că au povestit (şi, până la urmă, au reuşit să facă o poză) cu o albă – albă e mult spus; poate mai curând nuanţată, că am atâtea culori în gama roşu, roz, rozaliu... măcar ei sunt uniform cafenii!

Deci azi (se cheamă 6 septembrie) s-a întâmplat aşa: pe lângă seria obişnuită de helou-uri, zâmbete şi chicote pe stradă, s-a lipit unu’ de mine: că să mă însoţească şi că ce fain, că să mă ajute că-s turist şi oaspete şi alte asemenea baliverne. Orice zic, el „sure, sure! Whatever you want!”. Hmm... Şi comandă ricşă cu care ne-am dus preţ de o stradă, că lui nu-i place să se plimbe prin soare pe jos. Şi a intrat cu mine la Dutch Palace (tot în Fort Kochi), unde n-au vrut să-l lase pe motiv că, dacă nu-i ghid, nu are voie să-mi explice. Da’ totuşi, individu’ se ţine scai de mine, ba mai mult, mă mai şi plesneşte din când în când peste braţ, sau, atunci când se preface că nu nimereşte, şi peste umăr, încercând să ajungă discret mai jos... Motiv pentru care mă oftic şi-i zic să termine.

Da’ când îmi spune că are 35 de ani şi, pe deasupra, îmi arată ceva legitimaţie pe care scrie clar date of birth ... 1984, no, atunci îmi sare complet ţandăra, Şi-i arăt; el – nuuu, aia-i data la care mi-au eliberat legitimaţia...

No, buuun, atunci înseamnă că am găsit motiv să scap de el (pen’ că se pare că-s prea drăguţă şi că tre’ să fiu mai agresivă ca să scap de ei). Şi-i zic mersi, da’ nu-mi plac mincinoşii, aşa că pa. Eu sper că l-am ruşinat îndeajuns da’ vreo oră mai târziu trece cu ceva motoraş ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic (eu muream de cald în continuare, căutând un mijloc de transport ca să plec de unde eram): hi! Nu vreau oare să mă plimb? Am tras lozul câştigător cu o faţă á la Schwarzenegger în zilele lui bune şi i-am dat un ignore complet şi am scăpat... şi nu cred c-o să mă mai întâlnesc cu el, având în vedere c-am plecat deja din oraşul ăla.

În schimb, nu înţeleg ce a pus stăpânire pe mine când m-am lăsat la şoferii de ricşă: din unu’ s-au făcut doi şi de la doi la trei e nimica toată! Şi m-au prins pentru că deja tot umblam aiurea în oraşul ăsta în care mă orientez exact ca şi un moţ român din Apuseni într-un nod de autostradă japonez (bilete la Vişeu aveţi?). Şi îi clar că deliram, fiind în soarele cel mai plăcut de ora 1 fără un sfert, când deja eram prăjită, la creier şi la faţă în mod egal, că doar a fost ziua aia care eu credeam că va fi noroasă şi n-a fost! Şi deci şoferii au sărit pe mine ca şi ciorile locale pe o bucată de banană (da, da, se întâmăplă), şi au zis că mă duc la ferryboat cu cele 10 rupii pe care le-am cerut (crecă preţul corect o fi fost v’o 5 rupii), dar am specificat: nu la ăla din Jew Town (de unde veneam eu şi unde ar mai fi trebuit să aştept cam o oră jumate) şi dacă mă duc la cumpărături, eu nu le plătesc cursa. „Sure, sure!” Sigur că, în momentul în care am văzut terminalul de bărci din Jew Town, unde mă aduseseră, am făcut gargară că nuuu şi nuuuu! Şi apoi a trebuit să întoarcem că era trafic prea mare. Şi apoi cei doi (!) şoferi s-au întors de pe bancheta lor cu faţa spre mine ca să le fac o poză... 

Pân’ la urmă m-au dus, m-au lăsat (fără să dea semne c-ar vrea să rămână cu mine) şi nici nu mi-au luat banii (ne întâlnim mai târziu, nu? La 6 fix o să te aştept la ferryboat...) dar a trebuit să fac poze cu ei cu tot. Repet: prin ceva graţie divină, încă nu ne-am reîntâlnit.

N-a trecut mult după ce am ajuns pe insula Vypin (la 5 minute distanţă de Fort Kochi cu ferryboat-ul) că s-a continuat povestea (asta după ce doi pescari bătrâni mi-au arătat pe unde să ies din păienjenişul de case în care m-am rătăcit): mă plimbam de nebună pe jos, de data asta sperând ca măcar vreo ricşă să mă abordeze, şi vin unii pe motoraş – întrebările de rigoare da’ măcar aflu că-s la dracul faţă de unde vroiam să fiu (la Cherai Beach) şi, pe scurt, şoferul îşi dă jos pasagerul şi, după obişnuitele poze, mă duce la staţia de autobus (pasagerul aştepta între timp în ceva lan de păpuşoi indian).

Ajungând pe plajă, constat că nu mai sunt oameni cu coloritul meu şi două cupluri cu un sugar cu ochii şi sprâncenele vopsite (e un obicei) ca un mic Vanghelie întrebător mă roagă să fac poze cu ei şi sunt distruşi când îşi dau seama că nu mai au baterie la aparat dar îşi regăsesc curând telefonul mobil şi se bine dispun mai ales după ce pleacă triumfători cu pozele.

În staţia de autobus (care mă duce la terminalul de ferry, care mă duce pe partea cealaltă, undeva aproape de hotel) un tip – salvamar. Care merge în Fort Kochi şi care mi-a arătat cavalereşte care-i busul bun, unde să iau bilet pentru ferryboat şi unde să stau pe ambarcaţiune, printre scooter-e şi motorete şi maşini şi camionete. Subliniez: ca-va-le-reş-te. Strângerea de mână a fost, ce-i drept, ceva cam lungă şi cam languroasă da’ măcar atâta să fie şi răsplata lui.

Alte scurte consideraţii sunt următoarele: niciodată, da’ niciodată să nu încercaţi să şofaţi la oră de vârf pe insula asta (ceea ce, probabil, se aplică peste tot în India) pentru că şoferul de autobus era cu siguranţă ieşit la vânătoare (de oameni, biciclete, motociclete, maşini, sau alte autobuse). Deci niciodată!

Apoi, e foarte clar de ce sunt atât de mulţi: pentru că se înmulţesc mult şi pe bus am reuşit să hipnotizez unu’ d-ăla cât o pisică-mutant care n-a mai putut să-şi ia ochii de la mine. Doar că ăla e unul din din nuşh-câţi. Ăştia au seturi complete de progenituri (probabil pentrun orice eventualitate), aşa că mai produceţi şi voi, că ăştia câştigă detaşat!