Hampi musts

You must get to Hampi on the 6.30 bus, after you’ve been travelling 10 hours with a night bus all the way from Mysore, finally having some space because the person seating next to you – woman person, mind you – got off 2 hours after departure.

You must try to run away from the rickshaw drivers, who want to take you to a guesthouse veeery far away (although Hampi Bazaar covers an area of about 400 square meters). Try to outrun the flock of Indian drivers and entrepreneurs who shove business cards under your tired nose, and still, you’ll end up with the patient Indian shadowing you, while you proudly apply your flawless method of spotting just the perfect place to stay at (well, mostly flawless; that is, until it fails). All this because your approximate guideline is the 2 kilo Lonely Planet which you haul around and which you occasionally consult mentions a place where you’d like to stay at. The thing it doesn’t mention – hence the reason your Indian shadow laughs at you when you mention the name of the only hotel you remember from the guidebook –, is that the government up and decided to knock down most of Hampi Bazaar. So, from your flawless method, you turn to the suggestion of your shadowing rickshaw driver turned information officer, who does it not because, as he continuously points out, he is your friend, but because he gets a fat commission out of it.

You must see the sun set in the main temple, the one less than 50 meters away and then walk around on the nearby rocks to see the myriad of ancient temples and shrines scattered like confetti all over the place.

You must try to wake up next morning at 5 AM to go see the sun rise on the nearby hill (temple included), but oversleeping. Then just try to make it up, rent a motorcycle (automatic, bleah!) and ride around at the major temple sites (30-40 km), being completely surprised when they tell you that, this being a World Heritage Site and all, you can not drive up to all the monuments. Also, there are lots of temples built on remote rocks or cliffs, which would make for a difficult motorcycle track. So you end up walking 1.7 km to see some old rocks. And back. But before heading back, you will take a photograph of the 30 member family, who will ask you for the photo and will want to see it, yelping and squeaking with joy as they see their faces.

You must get just a little lost driving around, although you practically memorized the map of the area, and when you finally get your bearings, start a photo shoot of some neurotic lizard, which, inexplicably, wants to dodge you. After that, you just have to visit palaces and bath houses, older temples and newer temples, underground and above ground, lotus shaped and monolithic, all under the burning sun that tries to turn you into wax.

You must bite the bullet and drive 15 km to Hospet, stop for directions and not be able to kick start your bike again because there’s some problem with the kick starter, get advice on how to convince the mechanic to repair it for 60 rupees, subsequently kowtowing at the random person who finally started the bike for you. You need to get more directions for the next 5 km or so, which take you to this huge dam, where yet another group of Indians want to have their pictures taken but sometime after the tenth photo you start to mentally visualize your escape route. Still, you get to stroll through this pretty garden which reminds you of the botanical garden back home. The highlight of this modern-day invention, of which India as proud as a fresh mommy, is the signposts, that offer proverbs and parables, which you find both childish and moralistic, but hilarious.

You must finally get up at 5.30 and perspire your way up to the hill temple, where the sun rise and the monkeys are waiting for you. You then really have to try to not have a panic attack when, while sitting right on the edge of the temple’s roof (dunno if that’s actually allowed), this monkey comes up to you and tries to peek into your bag, and when you try to threaten it, it pushes you back with an incredible force and a huge amount of hate. You tend to become a little more respectful towards the monkeys after they harass you, trust me!

You must be waiting by the river at the holy place at precisely 8.30 AM to see the temple elephant being washed and bathed in the river, right next to the locals, who like to wash themselves at around the same time. Of course, the elephant will arrive 15 minutes late and it will not apologize for the delay but it will happily let its mahout wash it on all sides.

You must run out of petrol while touring the last of the important temples, asking for help from some goat herders, being told to wait until they finish their brunch, explain with hands and feet that there’s no more gas left, witnessing how they cannot actually start a motorcycle, finally stopping some other Indian who will more or less churn the last drops of petrol, saying that it will be enough to ride 2 more km to the nearest petrol station. You then try to ring up the same churning Indian (because he gave you his business card and because it is your only contact around here), when your motorcycle stops 1 km further, clearly out of petrol. He has no reception but the pause and the heat turns some of the vapors into liquid and you almost manage to get to the petrol station; you still have to push the bike the last meters, following the lead of another gas-empty Indian bike pusher. But you get a good deal on gas (700 ml 50 rupees) compared to the first 2 liters you bought from the rental guy (100 rupees/l).

You must get you bike across the river on a skimpy boat with 7 Indians already on, all of whom give you instructions on how to turn your bike around so that it faces opposite the boat and then back up to get the bike on the boat. Even the details of this maneuver puzzle you, so you ask their help and they’ll get you on the boat on the bike and then they’ll instruct you to hold both breaks when the boat hits the other bank and you’ll lose your balance (which wasn’t great in the first place, because how in the world can you sit on the bike on a moving boat?!?!) and nearly fall face down on the riverbank. Also, you must get back the same way.

You must impress the Hungarian girl with your ‘szia’ and the fact that you recognized her language, after you’ve sauntered around your guesthouse, avoiding all action, because you got up 12 hours earlier. And you must keep your mouth shut when she explains that she can't eat anything because she's afraid of getting food poisoning. And she can't drink anything because she might get sick. And she can't be outside because there are mosquitoes that will bite and subsequently kill her!

You must look Hospet in the eye (okay, there is no eye but you can still face the damned city) and curse with all your heart and soul because the railway system sucks! But that's a whole other story...

Din seria vizite-fulger

...episodul de azi, Mysore! Mysore, adică my sore backside, de la şezut 17 milioane de ore în bus fără să prea pot să mă mişc sau să chiar dorm. Şi eram chiar hotărâtă să rămân peste noapte până când am ajuns şi, din cauza cafelei probabil, am hotărât că nu-s prea obosită, că tinereţile nu m-au lăsat şi că mai pot o tură de hoinărit ziua şi deplasat noaptea. Aşa că, într-un impuls de moment, mi-am luat bilet de autobuz pentru ora 10, sosire la 9 în Hampi.

Cu treaba asta rezolvată, mi-am făcut în sfârşit şi temele, adică am citit câte ceva despre Mysore şi mi-am făcut itinerariul. Cu primul bus disponibil m-am dus pe dealul din dotare ca să mă las trasă pe sfoară de oamenii de acolo, care mi-au vândut un bilet de intrare specială în templul locului, ceea ce a însemnat că am avut privilegiul să plătesc pentru un lucru pe care l-aş fi putut face pe gratis. Mai exact, am bypass-uit o coadă care se mişca oricum destul de repede ca să dau o tură în templu, să greşesc direcţia şi să ies fără să văd ceea ce era important şi să ajung să stau oricum la coadă printre hoardele de elevi veniţi în excursie cu clasa. După tura a doua m-am dus pe cele 1000 de trepte în jos (chiar şi acum mă felicit că nu m-am dus în sus), fiind tot timpul ameninţată de maimuţele pânditoare de prin copaci.

Io aş fi vrut să mă duc întâi în piaţă că m-am gândit să scap de chestiile de făcut în aer liber înainte să devin precum ceara de la căldură da’ nenea cu ricşa pe care l-am găsit şi care a alungat maimuţele din ricsă cu chiote şi gesticulări feroce m-a dus la palatul regal aşa că mi-am schimbat planul.

Nu-i prima dată când am avut onoarea să văd sistemul indian de turism: dacă pentru indieni intrarea e 40 de rupii, pentru westerners e 200, deşi se putea şi mai rău, că doar am văzut locuri unde e efectiv de 10 ori mai scump să fii turist străin. Totuşi, în ăştia 200 am primit şi un ghid audio care să mă însoţească în palat şi a fost chiar binevenit, măcar să am impresia că m-am ales cu ceva palpabil, nu doar informaţii şi experienţă, că dară nu-i voie să faci poze în palat. Şi chiar aş fi avut ce fotografia că a fost absolut impresionant să văd ce opulenţi sunt şi indienii. Oricum, printre sutele de kitsch-uri, am văzut şi chestii absolut superbe! Şi măcar i-am distrat pe indienii vizitatori care şi-au cărat familiile într-o excursie culturalizatoare de duminică.

Pentru grădini şi templele aferente mi-am recuperat aparatul şi am instantaneizat ce-am putut şi eu:

Ce-am copciolit eu pân’acuma e că India-i ca şi România. Şi, când îţi faci un plan de bătaie absolut logic şi te porneşti dinspre poarta sudică de intrare în curtea palatului, gândindu-te că vei ieşi pe poarta de nord, ei bine atunci se bagă indienii în schemă şi-ţi dau peste cap toată logica. Şi nu orice indieni, ci gardienii indieni. Care-mi zic că pe poarta nordică nu se poate ieşi şi tre să mă duc înapoi 1 km la poarta sudică şi apoi să ocolesc 2 km ca să ajung în dreptul porţii de nord, care, întâmplător, e poarta regală. Totuşi, pentru mine, fiind singură, ei, gardienii pot face o excepţie... dacă-i ung la, ahem, buzunar. Aşa că bag mână şi scot 10 rupii pe care le înmânez cu multă demnitate gardianului.

„10 rupees, madam?!” mă săgetează el cu privirea. Io dau din umeri şi el e de neclintit aşa că, într-un acces de tupeu nevrotic, îi smulg bancnota şi fac stânga-mprejur dar nu omit să-i ascult sfatul, care-mi zice să mă duc pe dreapta. Aşa că 3 minute şi 27 secunde mai târziu mă ejectez pe poarta de vest, fix în direcţia în care mi-aş fi dorit iniţial (pentru că, p-aici, am doar foarte vagi capacităţi de orientare).

Direcţia piaţă. Unde ajung. Fără ocoliri. Rapid. Ferice eu! Şi mă las abordată de un vânzător de uleiuri esenţiale şi extracte de tot felul de flori care mă tot unge cu mostre din uleiurile lui. În primă instanţă, mă bucur că mai ascund mirosul de nespălat adunat în ultimele 2 zile da’ în scurt timp mă prind că miros a traseiste... mai multe! Mai dau o tură prin piaţă şi mă agaţă un prichindel cu mult fler negustoricesc, care-mi arată cum se fac, chipurile, beţigaşele parfumate cu santal şi care mă obligă să-i promit că, orice aş vrea, la el mă duc să cumpăr.

Între timp, am hotărât că-i momentul să mă relaxez şi să caut ceva locşor liniştit să mă reculeg, ceea ce s-a materializat printr-un părculeţ simpatic şi verde, unde multă lume îşi făcea siesta prin diverse colţişoare de iarbă, deşi...

Şi pe lângă indieni, hop şi veveriţele indiene cu care m-am întreţinut şi pe care le-am tot urmărit:

Aş mai fi stat dacă n-ar fi venit bătrânul psihopat, probabil ceva om de-al casei (adică parcului), care a alungat mulţimea urlând furios şi ameninţând cu o botă de bambus pe toată lumea. Se pare că parcurile se închid la 4 duminica.

Aş fi vrut să mă duc la film da’ n-am îndrăznit când am văzut hoardele de tineri indieni, în proporţie de 99% bărbaţi care aşteptau să meargă la ultimul hit bollywoodian. Nu renunţ la idee, pentru că ce ar fi India fără cel puţin un film Bollywood care să-ţi zbiere în urechi?!

Şi aşa am văzut o post-sărbătoare la ceva mare sărbătoare a lui Ganesha, unde mulţi tineri dansatori, bătători de tobe şi aruncători de petarde au însoţit nişte care alegorice cu diverşi elefanţi de hârtie coloraţi şi împodobiţi cu o grămadă de flori. Se pare că e un soi de procesuine în care duc Ganesh-ii la râu şi îi îneacă.

Deznodământ: autogară. Din nou.

Mă duceai la Madurai

Noah, facem o mică pauză de la ashramuri si spiritualităţi din alea şi mergem la spiritualităţi mai recente, adică din Madurai. Unde am ajuns într-o foarte devreme dimineaţă, după o excursie cu trenul la un soi de cuşetă mixtă, unde paturile se transformă pe timp de ziuă în scaune şi vice versa. Şi unde, mai pregnant, este mirosul absolut incredibil (de unde, cred eu, se trage chestia cu incredible India) şi animăluţele de forma gândacilor de bucătărie, numa’ că-s gândaci şi gândăcei de tren. Oricum, este o adevărată ruletă rusească să pui mâna cam oriunde...

Pe distanţe scurtuţe nu-i bai să te duci la tren şi să-ţi încerci norocul în a găsi un loc la sleeper car dar, pe măsură ce distanţele cresc, este din ce în ce mai greu să găseşti un loc. Europenii-s, desigur, favorizaţi şi, până la urmă, orice este posibil, chiar dacă este foarte probabil ca vreun indian să fi rămas fără loc de dormit pentru că am apărut eu...

Şi e foarte drăguţ câtă grijă au controlorii de tine şi-ţi fac şi-ţi dreg, doar că uită să-ţi mai spună că trenul a cam ajuns la destinaţie. Şi, pentru că-i foarte venerabila oră de sforăit la greu 4.32, când scot capul de sub prosop, constat că în compartiment nu numa’ că nu mai merge niciun ventilator şi nu mai e picior de om indian în zonă, da’ nici trenu’ nu mai mişcă şi doi indieni cotrobăie prin compartiment după chestii uitate (a nu se înţelege că acele lucruri vor ajunge vreodată în posesia fostului proprietar).

„Madurai? Madurai???”

„Yes, yes!” însoţit de gesturi largi de ieşi odată afară că noi avem de lucru...

Pfuuu... e mult mai devreme decât mi se spusese că ajungem. Aşa că prima oră înfrunt curajos mirosul gării şi mă „spăl” cu o găleată de apă printre şiroaie de lichide necunoscute în ceea ce se numeşte baia femeilor şi mă sucesc prin gară în căutare de posibilităţi de plecare cât mai repede. Plan: văzut templul ăla mare (al cărui nume nici acum nu mi-e tare cunoscut da’ care ştiu că-i super cunoscut), alergat în zonă, cu speranţe că voi mai găsi ceva interesant şi/sau ceva colţ liniştit şi plecat cu un alt tren/bus de noapte niţel mai spre nord.

Primii paşi în afara gării: „Madam, rikshaw? Tuk tuk? Auto? Taxi???” Neeee.... cafea! Aia-i baza (am zis oare că, de fapt, cafeaua tradiţională e ness cu lapte şi găleţi de zahăr?)! Până la urmă cedez unui şofer şi, cu ocazia asta îmi declar respectul pentru tupeul indianului neenglezofil care-şi oferă serviciile înainte să apuc să pocnesc din degete. Nu numa’ că mă duce 200 metri până la templu, da’ mă rezolvă cu încărcatul acumulatorului de la aparatul foto la un magazin de mătăsuri deschis (dada!) la 6 dimineaţa. Şi, cât timp bem o cafea şi îmi explică ce poate să-mi arate de 500 rupii în 4 ore, mi se încarcă acumulatorul şi-s pregătită să mă avântez în supercoloratul supertemplu.

Scurtă paranteză (ca să se vadă că-s copilul tatălui meu!): întotdeauna, da’ întotdeauna bateriile de la aparat se vor descărca când îţi e lumea mai dragă şi când ai avea mai multe chestii de fotografiat. Şi într-un sfert de oră nu se chiar încarcă cât de mult îţi trebe da’ n-ai încotro şi te resemnezi să speri că vor rezista.

Deci înapoi la templu: ideea-i că hinduşii ăştia-s complet complicaţi şi complecşi. Că toţi zeii şi toate zeiţele sunt, de fapt, diferite încarnări ale câtorva zeităţi atâta doar că habar n-am care cine e! Şi asta-i în funcţie de câte mâini au şi ce ţin în mâini. Şi templu ăsta şmecher e dedicat lui Meenakshi da’ nu numa’, că şi lui Siva (adică Şiva). Şi, oricum, mai găseşti şi câte un Ganesha pe ici pe colo, şi câte un Navagraha (altar cu planete) şi consoarta lui Siva da’ şi a lui Vishnu şi cine mai ştie cine. Şi mai vezi şi un elefant care, pentru o mică „donaţie”, te va binecuvânta cu trompa în mijloc de templu.

Nu ştiu de câtă vreme m-a pândit, da’ la un moment dat m-a agăţat o cucoană indiană, care s-a declarat cea mai bună prietenă a mea şi mi-a tot arătat cam toate colţurile importante din templu, cu tot cu ceva explicaţii chiar oarecum utile, şi aici mă refer la explicaţiile pe care le-am înţeles. Şi m-a dus tanti la un mini altar Siva şi la statuia lui Ganesha şi în pavilionul de nunţi unde nu-i voie să faci poze da’ tanti Lekshmi mi-a ţinut de şasă ca să pot să încalc legile sacre ale templului, toate în pas săltat şi repejor ca să ajung şi la micul ei magazin să mă uit, că ea nu mă obligă să cumpăr. Şi mi-a cumpărat ceva nuiele de dat la vacile din grajdul din templu şi mi-a arătat coloanele cântătoare (care-s după gratii da’ cică dacă le loveşti, cântă) şi mi-a pus cel puţin 5 puncte pe frunte de la cinci altare diferite, măcar că le-a suprapus şi deci pân’ la urmă am ajuns să am ceva asemănător cu un cucui roşu între sprâncene (la fiecare altar este un mic morman de pigment roşu sau galben care se pune pe frunte şi pe gât ca binecuvântare). Şi mi-a luat o mică ghirlandă de iasomie pe care mi-a prins-o în păr, după obiceiul lor şi m-a pus să-i şoptesc taurului de piatră al lui Siva ce-mi doresc că cică o să mi se îndeplinească şi o vrut şi să mă ducă în ceva clădire ca să văd de sus ce fain îi templul aurit din mijlocul complexului, care nu se vede de altundeva. Da’, fiind sâmbătă, clădirea – ceva bancă – nu era deschisă aşa că n-am mai lungit-o. Noah spuneţi şi voi cum să nu mă duc să cumpăr ceva de la ea. Mai ales când „magazinul” ei arată aşa:

Deci cum nu?!

Aşa că m-am ales cu ceva bling-uri chinezeşti de doi lei pe care am dat 130 rupii. Şi am promis că mă duc înapoi ca să mă suie în altă clădire ca să văd templul aurit... da’ iar m-am făcut că am uitat.

La cel târziu 10 dimineaţa eram deja în gară descumpănită că nu există locuri în trenul de noapte ca să mă duc în Mysore. Iar agenţiile particulare m-ar fi putut pune pe ceva listă de aşteptare da’ ar fi costat foarte mult şi nici n-ar fi fost prea sigur că aş fi avut loc. Aşa că m-am luat şi m-am dus 6 km cu un bus local la Central Bus Station, unde mi-au zis că sunt locuri, trebuie doar să mă duc la 7.30 seara ca să mă sui în busul de 8 şi să şed timp de 10 ore jumate ca să ajung la destinaţie. Aşa că m-am dus înapoi în centru în ideea să pierd vremea şi să văd piaţa de flori şi legume. Pe care am căutat-o pe o mulţime de străzi şi nu s-a chiar materializat dar am asistat scurt la un protest al musulmanilor foarte nemulţumiţi din cauza unui video de pe Iutub despre Profet. Zic scurt, pentru că poliţoii indieni m-au cam flituit şi mi-am dat şi eu seama că-i mai bine să nu fiu prea în zonă ca să nu le vină ideea că io-s infidelul principal.

Aşa că iată-mă-s pe străzi în mijloc de zi pe soarele normal pentru ei şi criminal pentru mine, când vine ricşa şi mă convinge să mă ducă la piaţa de flori care s-a mutat juma’ de oraş mai departe. Fix acolo unde mersesem eu puţin mai devreme la autogară. Nu-i bai că aşa am văzut şi piaţa de flori unde am tras nişte poze şi înapoi cu ricşa la gară.

Cu chiu cu vai mi-am găsit şi colţişorul liniştit într-o bibliotecă foarte simpatică unde am putut să citesc şi să pierd vremea până pe la 5, când mi-am luat rucsacul de la gară (că doar nu l-am cărat după mine prin tot Maduraiul) şi am luat direcţia autogării. ’Jaba am ajuns io devreme la autogară că acolo mi-au zis că nu mai sunt locuri pe busul de 8 şi tre’ să mă duc cu ăla de 9, un hârb de fier fără amortizoare care m-o transformat în acordeon în toate cele vo’ 11 ore! 

Amma Ashram

Strike everything, all my possible plans I had for the near future! Everything's changing. Because there's Amma and I'm heading her way.

So there’s this huge, pink, 15-story complex on a strip of land between the river and the Arabian Sea, somewhere in the southern part of Kerala state where you can go meditate… or something. It’s Amma's ashram. It’s a place for the hopeful, the believing, the humble, the distressed, the fanatics. A place which I want to visit. ‘Cause I said, what the heck?! Let’s see if they can brainwash me also (there are about 2000 people permanently living there).

You have to take just one step inside the premises and you feel like in some kind of rehabilitation facility, where you are appointed a room, bed sheets, directions and schedules, and, at some point, an ‘orientation tour’ around the ashram.

But first, you ‘check in’… up to the 11^th floor, in a four-mattress room, with the obvious footprints of two other female inhabitants, who’re possibly in the process of being reformed, reborn or reprogrammed. So, until the official time of the official tour, why not start with a shower, some laundry and some illegal pictures of the view – it will probably be one of the very few views you’ll get to have from the 11^th floor.

Getting to the orientation tour starting point, you look around and seriously start asking questions about your mental sanity (again). Most people wear white bathrobe-looking clothes (they call them sari or other forms of traditional Hindu clothes) and have the serene faces of brainwashed zombies. And then, there are the other newcomers, which all are requested to state their home countries and period of stay (our official guide uses the term ‘visit’): there’s the Belgian couple (or mother-son duo), pale white and looking borderline autistic; there’s the German girl, blond and overly excited that she can see Amma at her own home, not like five years back in Germany; there’s the Russian giant, blond and massive, says he wants to stay here three weeks and the orientation guide gets all excited that he’ll be here for Amma’s birthday; there’s the apprentice wannabe guide, who will not speak but is probably dutifully preparing to take over the welcome tours; he just follows us around, hands behind his back, gazing at the ground; there’s the bearded (!), fat old American woman (no, I’m not being judgmental, it’s just a fact); and then there’s me, who seems to stir some negative feelings in our guide and my co-newcomers just milliseconds after I confess to my shamefully short two-day visit.

‘So, let’s begin with an explanatory video of the ashram and Amma’ our guide says and starts the DVD player. And for the next 30 minutes I sleepily watch the good deeds and great achievements of Amma and her Embracing the World NGO, then struggling for the next 11 minutes to direct my yawns towards the screen, not my lap, where my head inevitably tilts.

Well, she’s loved and revered and an all-round do-gooder, and she’s one of the very few female gurus in India, which does seem quite impressive. And if the movie wasn’t enough torture, our one-man welcoming committee fills us in on all of Amma’s 59 years minus a couple of weeks: as a two-year-old, her parents thought her crazy for wandering in a corner of the room or under some tree and just sitting there meditating. They couldn’t believe the power of the connection between Amma and the Universe (this is because they were sensible, normal people), but she knew; not intellectually, mind you, because a two year old child has not yet fully developed a functioning brain, but through her ginormous heart.

Starting with the age of four she began speaking with invisible beings, spirits and other unseen creatures, sometimes crying, sometimes laughing or singing. This really gave the parents some palpitations and, no sooner than the age of nine, they took her out of school and made her their servant, an Indian Cinderella, pour les connoisseurs. Her four other sisters continued with school and with generally being not crazy, which only underlined her not-normalness.

As a teenager, she started having followers and disciples, which, again, did not go well with her parents, who didn’t approve of strange men in their house, so Amma turned to the family cow shed as meditation and advice chambers. Only after she turned 20 and was reborn from her tiny self into the whole of the Universe self, did her father allow strange people around their house, although, by now, the enlightened not-having-quite-all-her-marbles Amma stopped sleeping at night and took up chanting with the local dogs on the beach.

Somehow, the ashram was officially registered and today’s structure partly stands on the site of the house and cow shed of yesterday. There’s no use in naming the multitude of good deeds she does; just look up the Embracing Mother and there you’ll be yourself enlightened.

This beautiful speech ended only to make way for the actual walking tour of the premises, visiting such delightful highlights as the ex family home, the cow shed turned veneration chamber/meditation hall, all four (!) cafeterias, the free food one (Indian, same thing every day), the Indian extra foods one, the western cafeteria and the western café (yup, westerners tend to need more places to eat); not to mention the juice stand, the ayurveda medicine stall, the all-purpose store, the clothes store, the donated hand-me-downs place and the gift shop (or, as Indians sometimes spell it, the shoppe).

Last on our tour was the token stand, the place to go if you want a hug (given only on Wednesdays, Thursdays, Saturdays and Sundays, from 11 AM ‘till everyone’s done). Basically, you just get a small square of paper, which allows you to go stand in a line for a hug (supposedly, the first Amma hug should change your life). People who only come on a day trip get a priority token and will be the first to be served with a hug.

So you go sit in line for a hug, check in your stuff (bag, water, books, etc.), as you’re not allowed to have any bags with you, and patiently wait your turn. It can take from 30 minutes to three, four hours or even more. In the huge auditorium, apart from the stage where Amma performs her duties towards humanity, the immense screens with live Amma feed and the powerful speakers, there are the devotional singers (which you tend to ignore and treat the music like it’s on tape) and an endless number of plastic chairs. On the sides there are special guided chair pathways for you to get on the stage close to Amma. Also, for a fee, you can buy reused offerings to give to Amma (which, mostly, will not even touch her but disappear somewhere above her head, only to be pocketed and carried back to the vending table to be resold). You have to pass through a metal detector but, as you get on the stage, you make your way from chair to chair, getting that much closer to the great guru. That is, until the schoolboys are let in to get their hugs, abruptly stopping your advancement. Amma speaks to most of the Indian people and then hugs them tightly while chatting with the next or chewing some food. And the army helping her (better yet, basically doing all the work) are a mass of people not to screw around with: apart from the guys who ask for your choice of language, there’s the guy who gets you to kneel, the one that pushes you in the right direction, the one that tilts your head and prepares it to be hugged, the others who put little gifts in her hand to give to you and take your offerings, there are even people who hand her water, wipe her face and arrange her head scarf. The system is so accurate that you can’t even tell who does what when.

So when this army division has you, you just have to let go and let them worry about what to do with you. And this is how you find yourself kneeling in line, waiting for the two people in front to get their darshan. That’s the actual blessing and – supposedly – cure and consolation for all life’s problems and Amma’s method of helping people. Her trademark – the embrace which is said to take away all suffering. There are actually other people hugging people all over the world so there is fair competition.

So, as you kneel and crawl your way to Amma’s feet, her helpers push you and grab the back of your neck and twist your head towards Amma’s right shoulder. But she’s not satisfied with the way they arranged your head, so she claims it herself and twists it the other way and then presses hard towards her bosom. The only thing you get to see of Amma is her stained shirt (although the How to hug Amma instructions specifically said that one has to wipe his face clean before meeting her). But then she presses her face to your head and whispers something like ‘Draga draga…’ because she heard the shouting of her ‘court’ about your Romanian-ness.

30 seconds later you have been let go, the army pushed you a little to the side and you’re free to be completely stunned. But not for long: you’re being guided to the women’s side of the stage to finish your darshan (I think) and a nice French woman tells you she can only putchu inna sher. Huh?

‘I can only putchu inna sher.’

Hmm…

You finally figure out that she can only put you in a chair, not on the floor, where any proper meditation should take place. Still, you can meditate on Amma’s awesomeness in a chair, almost as good as the true believers on the floor… Some even sit in line to be able to hand Amma the little gifts she hands out to everybody. They excitedly, yet tenderly put the little packages in her hand, twice, at best three times, and then make room for the next enthusiast (which is incredibly easy to come by).

The first chance you get, you scramble off the stage and really try to not roll your eyes and burst into laughing upon seeing the sheer number of excited, enlightened believers that still wait to crawl at Amma’s (all too holy!) feet, and then be suffocated by her layers of jasmine scented white wrappings.

Then there’s the whole damn auditorium filled with people who only sit, sing or, even worse, just watch in amazement the guru at work. Also, by the time you’ve finished being hugged and all, they’ve started serving food at the free canteen, so why not go have some food? You change your mind as soon as you see that all the stainless steel plates, spoons and cups can be found in this huge box, but they’re being put there by the people who’ve already eaten. They have this rule that everybody has to wash their own plate and there’s really not much detergent (as in: none at the free canteen), so you kinda start wanting to be someplace else. It will take some time before you discover the wash basins that also have something resembling washing liquid but that will come only later. Okay, so you got a plate and stand in the line for food, where one at a time, the kitchen people slap some stuff on your plate: rice soup (really! one person serving rice, the next giving out soup), something like yams or potatoes and some curry. You move your food around the plate and then decide to go find some coffee, even if it’s past 9 PM. Washing plates just means splashing some water on them, but you do that thoroughly and then go to the other side of the auditorium, to the western part of the ashram (where, not surprisingly, most westerners gather, eat and chat). While quietly sipping your coffee, you notice that, at some point, everybody hastily stands up, hands held as for prayer. But the screens don’t show Amma doing anything different than before. Then some of the words of the song break your defense barrier, so you realize they are singing a song about Amma (no, they hadn’t stopped singing). Song’s over and you get to sit again, only to be puzzled by the crowds who gathered on this side of the auditorium (what is no more than a huge rooftop on some pillars, no walls), looking intently outside. Everybody is in a frenzy as Amma leaves the stage and passes in front of the masses, in the middle of her ‘court’ and the policemen that accompany her, apparently, at all time. She does however smile as she’s giving low fives to the crowds. Nobody’s fainting yet, but most are not far from that.

The minute she’s gone, the show’s over, there’s no more singing, people start to gather the chairs and everybody heads for their sleeping quarters – there’s a curfew at 11 PM. But it’s not that easy to get in your room, as you first have to stay in line for the elevator: five people at once, two working elevators. Not bad, but there’s many women, going on and on about Amma. The little poster in front of the elevators reads:

‘Amma has come up with yet another way to save energy. If you’re going to use the elevator, wait for four more people so that the elevator works at full capacity. I would do it. Would you?’

That’s the last draw! You need sleep and you have to get ready for bed in the dark because your room mates are already preparing for an early morning by consistently sleeping. They will get up in the morning for more Amma. Would you?

Munnar II

Mă trezesc şi, instantaneu, mă deprim. Afară plouă sau o fi doar aparatul de aer condiţionat de la vecini? E 6.47; tre’ să împachetez şi să-mi duc bagajul la pensiunea de lângă iar la 7.30 mergem să ne luăm ceva de mâncare. Sau să adun şi să iau autobuzul de 8 spre Alleppey? Mă uit pe geam: nu chiar plouă. Mă duc sau nu mă duc? La 7.20 sunt jos la recepţie şi mă out check-uiescc, oricum asta va trebui s-o fac. Mă duc spre pensiunea cealaltă, în ideea că poate ceilalţi din grup vor avea vreo soluţie acceptabilă. Între timp, primesc de la proprietarul pensiunii lor, al pensiunii unde ar trebui să mergem şi organizatorul de tur o pereche de tenişi de împrumut, găuriţi şi răpciugoşi dar mult mai buni decât şlapii mei jegoşi şi alunecoşi.

Nemţii-s über-hotărâţi să meargă, nimic nu pare să le scadă entuziasmul şi, din nou, îşi pun amprenta şi mă conving să mergem. Aşa că facem cumpărături de ceva de mâncare, apă şi pe cai! Adică în jeep, 7 oameni şi ghidul, până la plantaţia noastră de ceai. Şi de acolo pâş-pâş în şir indian (haha!) pe deal în sus, cu foarte multe opriri pentru explicaţiile de rigoare: de diversele tipuri de ceai (în principiu, planta e aceeaşi dar frunzele se culeg diferit pentru diferitele tipuri de ceai – pentru ceai alb, frunze foarte tinere; pentru ceai verde, frunze puţin mai puţin tinere iar pentru cel negru, frunze mai mult mai puţin tinere); despre costurile ceaiului (vo’ 5000 rupii kilu’ de ceai alb, vo’ mie ceaiul verde şi pe la 100-200 ceaiul negru); despre oamenii care culeg frunzele (localnici – nici mai mult nici mai puţin de 300 de familii); despre cât trebuie adunat (minim 21 kile pe zi de persoană da’ până la 120 kile pe zi de persoană); şi, în sfârşit, despre cât primesc culegătorii (9 rupii pentru norma de 21 kg şi 1.9 rupii pentru fiecare kil în plus). Astea toate în pauzele de urcat pe deal, când, parcă-parcă nu mai pare atât de înnorat şi ne încurajăm cu nişte cremă de soare pe cefe. La un moment dat, ieşim din plantaţie şi suntem informaţi că gata cu ceaiul, de-acum va fi grassland, ceea ce şi este, doar că asta-i ţara ierbii înalte, cu ceva posibilităţi de lipitori, lucru care ne mai taie din avânt şi cu toţii scoatem spray-urile anti-ţânţari, în ideea că funcţionează şi împotriva altor animăluţe.

După vreo două ore ajungem la o zonă stâncoasă şi ne bucurăm că nu e umed pentru că oricum nu pare prea sigur (după spusele celorlalţi; mie mi se pare ca în Cheile Turzii de sigur). Ceea ce e mişto, în afară de soarele intermitent, e faptul că vedem 2 elefanţi sălbatici, adică păscând p-acolo pe plaiuri. Ghidul ne grăbeşte niţel, spunând că mergem pe vârf şi la întoarcere ne oprim mai mult. Aşa mă prind şi eu că trebuie să ajungem pe ceva vârf de vo’ 2100 metri şi că, de acolo o vom lua într-o altă direcţie înspre pensiune. Încă juma’ de oră şi suntem pe vârf, de unde, când e soare, toată zona se vede absolut superb. Şi e soare din când în când. Stăm 15 minute dar după aia stăm la fel de mult să urmărim cei 5 (!) elefanţi, trei adulţi cu doi pui, care-şi mişcă trompele ca pe nişte periscoape ca să ne identifice după miros.

O luăm pe altă cale dar în jos e clar mai nasol (şi mai alunecos) decât în sus şi, într-un (nu foarte lung) timp, ajungem la un drum asfaltat şi aflăm că vom merge pe el 3 km până la aşa-numita ‚spice garden’. Nemţii se dezumflă că asta nu-i trekking, că-i plimbare şi, oricum, nu-i o zi întreagă că-i juma’ de zi şi tot aşa. Dar se dovedeşte că ajungem într-o nouă junglă, de unde ghidul ne arată cam cât mai avem, şi până şi nemţii revin la sentimente mai bune şi recunosc că mai avem suficient. Ne arată nenea ghidu’ şi, uneori, indianul din Mumbai unele şi altele, de la cardamon, la nucşoară şi yam.

Cardamon

Tapioca... şi ghid

Cacao

Cafea

Yam (adică ignamă)

Piper

Nucşoară

Ultima bucată, din nou pe asfalt, ne duce la jeep, care ne cară ultimii trei km. Nu chiar cel mai bun sau cel mai complex program de trekking, mai curând plimbare prin pădure sau, în cazul de faţă, prin junglă, dar s-a terminat cu bine.

La pensiune îmi spăl părul (cu apă caldă!) şi stăm la taclale. Francezii pică la datorie dar ceilalţi vor să meargă la masă în localitate (nici acum nu-i ştiu numele), la doar 10 minute distanţă, după spusele ghidului; doar că localitatea e la deal! Şi ne ia, desigur, mai mult de 10 minute dar măcar putem spune că am mai adăugat ceva la programul de trekking. În plus, pe când ajungem, nu mai prea sunt chestiuni deschise dar găsim totuşi ceva care are doar fish sau egg curry. Cum n-am prea mâncat în ziua aia, îngurgitez precum un hipopotam. Nemţii, prevăzători ca nemţii, şi-au cărat cu ei mâncare pe trei zile, deci, chiar dacă n-am fi găsit nimic, am fi putut mânca toţi liniştiţi o întreagă zi din mâncarea lor.

După un pahar de Johnnie Walker şi o beedi pe terasa pensiunii (nu, nu m-am reapucat de fumat dar chestiuni de genul ăsta trebuie încercate!), somnic dulce pe o saltea pe jos, lângă francezii care nici nu s-au sucit. Nici măcar cruda alarmă de la ora 6 (pe care am uitat s-o scot pentru a doua zi şi ia ghiciţi la ce oră m-am trezit!) nu i-a clintit pe francezi iar eu am fost o mare doamnă şi am reuşit să-mi fac bagajele şi să ies din cameră fără să-i deranjez.

Ţup în ricşă alături de cuplul indiano-hong-kong-ez şi la busul de ora 7 ca să ajungem în 6 ore în Alleppey.

Asta se cheamă savurat ţigări beedi,
nicidecum fumat

Warning!

...first, so far. 
As in: I am warning you! And do take this as a threat.
You see, finding okay-ish internet in India isn't quite a walk in the park. It's more like a walk in a tropical rain forest, which leaves you both in awe and in-chanted, that is to say: when you are lucky enough to find a working internet and there is no power failure and at least one fan is working somewhere around your general spatial positioning, you end up waiting 3 to 5 minutes for the pages to load, even when you sign in or out of an account. It's kinda like waiting for a bus that is late and probably doesn't even stop at that particular stop. 
This said, I'd really appreciate some kind of feedback, preferably comments, of any type, here, on this inferred interfaced means of communication, i.e. der Blog. 'Cause otherwise, this experiment's down-and-out, incapacitated, wanting... I could go on.
Watcha say?

Munnar

Crecă p-aici cea mai mare parte a vieţii o s-o petrec în bus, ceea ce e oarecum normal având în vedere că vreau să călătoresc, motiv pentru care voi mai avea câte ceva de spus despre subiectul autobuze. Dar toate la timpul lor... 

Deci ţup sus în bus şi, în mod cât se poate de excepţional, prind un loc în faţă lângă doi nemţi: un el şi o ea (atenţie! era în zona femeilor, chiar în spatele şoferului!) frate şi soră se plimbă timp de o lună, după ce el (21) a stat o lună în Madurai ca voluntar pentru drepturile omului indian; ea (30) călătorind deja prin Sri Lanka, în drum spre Nepal, profă de copii orbi cu o adevărată pasiune pentru sporturile prin natură (mdea, cam ajungi să cunoşti destul de multe despre oamenii cu care călătoreşti). Ce mai, nemţi adevăraţi! Doar că ei îi e rău în autobuz (noroc că nu s-a manifestat în niciun fel) iar el are mari emoţii apropo de şofer. Şi, ce-i drept, şoferul nu e tocmai blând cu noi sau cu maşinăria lui şi ne îndreptăm foarte zdruncinaţi spre Munnar. Nu e chiar atât de departe dar e un drum în pantă, destul de îngust şi plin de curbe, ceea ce înseamnă că înaintea fiecărei curbe mai serioase şoferul trebuie să se asigure că poate să treacă sau să lase pe cei din sens invers să treacă. Asta, plus faptul că ne oprim în staţiile de pe drum face ca media noastră de deplasare să fie undeva sub 30 km/h. Da, şi nu prea există parapeţi care să ne protejeze de o căzătură zdravănă în vale.

6 ore mai târziu, în întuneric şi ploaie, nemţii sunt daţi afară, în timp ce omul cu biletele şi şoferul ţipă la ei că au ajuns la pensiune. Eu nu mă mişc pen’ că aşa am înţeles eu că trebuie să merg până la terminal (3 km mai departe). Nici n-apuc să ating bine pământul ud că un şofer de ricşă sare pe mine şi mă întreabă dacă nu cumva trebuie să ajung la SMM Cottages. Io ba da, aşa că mă înghesuie în ricşă şi mă cărăbăneşte acolo unde au fost expulzaţi şi nemţii, la o pensiune distanţă de ei. În ceea ce priveşte cazarea, aveam io mici emoţii că nu făcusem mare lucru şi totul fusese aranjat de către gazda din Alleppey, aşa că mare mi-a fost surprinderea când am văzut ce fain e şi cât de bine dorm ca acasă. Şi mai aveau şi apă caldă! Şi iaca ce faină-i încuietoarea de la camera mea, ceva comun în zonă:

Iar dă strechea în mine şi de cu dimineaţă îmi iau ceea ce mănâncă şi localnicii, adică o porţie de curry de linte sau ceva asemănător cu pâine nedospită (nu mai ştiu exact ce fel, chappati sau parotta) şi, pe când vin nemţii, io-s toată roză, scursă şi transpirată de la cât e de iute mâncarea. Nemţii cu ideea că să împărţim jeep-ul (cu şofer, desigur) angajat de ei ca să ne ducă să vedem împrejurimile. Sunt de acord şi, pe când ajung la jeep, nu mă pomenesc doar cu nemţii, ci şi cu un cuplu de francezi şi unul indiano-hong-kong-ez. Şi aşa mergem cu toţii şi cu Gobi, şoferul, la plimbare prin ploaie. O ploaie care-ţi cade la fel de bine ca atunci când e frig, tocmai ai ieşit de la duş şi te plouă de te-ndoaie.

Prima oprire e la ceva crescătorie de flori, unele chiar şi cu nume, oricum, majoritatea absolut străine mie, ceea ce mă frustrează continuu. Şi unde ceva grup de indienuţi s-au tot sucit pe acolo şi, desigur, au tot insistat să ne împrietenim. Hai să vă dau şi câteva poze, aşa, numa' de gust.

Mai departe, tot în sus pe serpentine, printre plantaţii de ceai, am ajuns la ceva punct panoramic unde numa’ nu-ţi venea să te dai jos să faci poze, că oricum, n-ar fi ieşit nimic altceva decât poze gri cu verde. Da' am aflat ce fac indienii la panoramă:

Am oprit şi într-un loc unde te puteai da pe elefant (dacă aveai umbrelă cum aveau mahout-ii) şi noroc că toţi din grup am fost de treabă şi nu am dorit decât să facem poze. Mai sus, am oprit la un baraj, care la fel: ar fi fost mult mai frumos pe vreme bună. Iacătă-l:

Gobi ar fi vrut să scape foarte rapid de noi şi a încercat să ne oprească la echo point, dar am refuzat politicoşi pentru că ar fi fost o tragedie să auzim ecoul ploii. Aşa că ne-am dus la aşa-numitul Top Station, punctul de trecere din Kerala în Tamil Nadu, statul vecin, probabil unul din cele mai înalte puncte de trecere. Ş-am stat vreo două minute lângă o gheretă amărâtă şi înapoi. Moment în care nemţii au protestat, declarându-se nemulţumiţi şi l-au pus pe Gobi să întoarcă, să meargă mai sus şi să oprim la ceva restaurant. Şi chiar am găsit unul unde chiar am stat şi unde am tot cerut ceaiuri că era al naibii de frig (mai ales că ne-a şi plouat în copia indiană de Jeep Wrangler – Mahindra; cei din spate au scăpat, deşi n-au văzut mai nimic; nemţii s-au udat când unul, când celălalt, în funcţie de ce curbe lua maşina; iar eu m-am udat doar la curbele spre dreapta, când ploaia ajungea pe scaunul din stânga faţă). Bietul şofer, singurul doar în tricou, a chiar îngheţat că doar se vedea pe el că are piele de găină indiană. 

A luat şoferul o viteză la vale de numa’ şi ne-am oprit la echo point, unde am putut urla la el şi el la noi (el, ecoul) cât am vrut, şi unii şi alţii. Eu am vrut mai puţin şi m-am dus spre maşină dar cumva m-am deturnat singură şi am ajuns să conversez cu un indian cam defect (cică avea 41 de ani da’ pare muuult mai bătrân) sau, poate, beat, care m-a pus (!) să-i fac o poză şi mi-a spus să i-o trimit. Am fost de acord până când o venit cu o hârtie la mine pe care mi-a scris adresa ca să-i trimit poza (m-am dumirit şi io că nu pe mail!). Adică pe mail, nu pe e-mail. Da, da, trimitem, da. Lui:

Am ajuns apoi cu toţii în centru, unde am mers împreună la masă (cred că cei mai necâştigaţi au fost francezii, care nu prea vroiau mâncare condimentată, ba, el nici măcar nu înţelegea engleză!) Nemţii au dus o întreagă muncă de convingere, până când toţi am fost de acord să mergem la o tură de trekking a doua zi prin plantaţiile de ceai. Oferta hotelului lor: cu stat peste noapte, 1500 rupii de persoană; fără masă, 700 tura, 600 camera. Oricât ne-am plimbat prin „oraş” după masă n-am găsit nicio ofertă mai bună. Ne-am disipat care-cum şi eu n-am avut stare aşa că am ochit plantaţiile de ceai de pe dealul din spatele pensiunii şi am luat-o la sănătoasa, ştiind că nu am prea mult timp la dispoziţie până se întunecă.

Mergând pe drum, numa’ ce aud în spatele meu respiraţia apăsată şi şuieratul unui moş indian pe bicicletă care, de cum m-a „ginit”, mi-a tot însemnat (adică arătat prin semne) că uite ceaiul... Ba, chiar a intrat prin efracţie prin sârma ghimpată a respectivei plantaţii şi m-a făcut complice, făcându-mă să-l urmez (şi eu nu m-am chiar sfiit; doar că am călcat în toate bălţile din zonă!) Chinuindu-mă să-mi scot picioarele din noroi, am încercat să înţeleg ce vrea moşul, care a început să culeagă buruieni şi tot arăta cu degetul spre zona inghinală şi spre inimă. N-a durat mult şi, în final, am înţeles că aia-i ceva buruiană bună pentru rinichi şi inimă. Am mulţumit, m-am afundat iar în noroi făcând stânga-mprejur şi am dat să ies prin efracţie de pe plantaţie. Moşu’ după mine, cu buruienile într-o mână şi, într-un acces de mare domn, cu geanta pe care mi-a cam smuls-o din mână în cealaltă mână, aşteptând să mă strecor prin gard. M-a urmat rapid cu geantă şi buruieni, şuierând ca mai devreme. Pe partea legală mi-a dat geanta da’ mi-a cerut ceva bani şi normal că i-am dat ceva pentru esplicaţiile date.

Dar nu m-am potolit şi am luat-o uşor mai departe, într-un loc în care am putut intra mai puţin ilegal în plantaţie şi am cutreierat cărările şi m-am bucurat de unul din foarte puţinele momente în care am văzut o bucată de cer neinnorat, devenind încet rozaliu şi frumos.

Am ajuns pe întuneric la pensiune şi tot ceea ce am ştiut să fac a fost să-mi spăl picioarele (pe o asemenea vreme n-ar fi avut sens să-mi spăl şlapii că ar fi avut exact aceeaşi soartă ca şi hainele spălate cu o seară înainte, care şi acum spânzurau umede prin cameră). Am mers la întâlnirea cu grupul unde s-au stabilit următoarele:

•         toţi vrem excursie de o zi întreagă, şi, dacă merită, vrem să stăm peste noapte;
•       ziua întreagă cu mâncare e 1000 iar cea fără mese e 700, deci vom lua fără mâncare, care, ş-aşa, ar fi fost biscuiţi şi banane;
•       vom sta peste noapte la 600 camera, doar că eu voi împărţi camera cu francezii, ca să iasă bine pentru toţi;
•        plecarea de la 6.30 o vom muta la 8 că şi aşa n-avem mese şi avem timp suficient.

Dixit. Data viitoare vă zic dacă mergem sau nu că încă de noaptea începe să plouă mărunt da’ continuu.