Şi deci,
ne lămurim? Suntem prieteni sau nu?
Adică,
totuşi, oare ce tot vor ei de la noi/mine? Nu prea cred că ajung ei la gânduri
„murdare” sau ceva asemănător da’ atunci de ce tăt vor să se împrietenească cu
mine? Unu’ la mână, sunt o fată singură, ceea ce nu e ceva obişnuit. Mai
curând, cred că e o chestiune de mândrie sau de laudă că au povestit (şi, până
la urmă, au reuşit să facă o poză) cu o albă – albă e mult spus; poate mai
curând nuanţată, că am atâtea culori în gama roşu, roz, rozaliu... măcar ei
sunt uniform cafenii!
Deci azi
(se cheamă 6 septembrie) s-a întâmplat aşa: pe lângă seria obişnuită de
helou-uri, zâmbete şi chicote pe stradă, s-a lipit unu’ de mine: că să mă
însoţească şi că ce fain, că să mă ajute că-s turist şi oaspete şi alte asemenea
baliverne. Orice zic, el „sure, sure! Whatever you want!”. Hmm... Şi comandă
ricşă cu care ne-am dus preţ de o stradă, că lui nu-i place să se plimbe prin
soare pe jos. Şi a intrat cu mine la Dutch
Palace (tot în Fort Kochi), unde n-au vrut să-l lase pe motiv că, dacă nu-i
ghid, nu are voie să-mi explice. Da’ totuşi, individu’ se ţine scai de mine, ba
mai mult, mă mai şi plesneşte din când în când peste braţ, sau, atunci când se
preface că nu nimereşte, şi peste umăr, încercând să ajungă discret mai jos... Motiv pentru care mă oftic şi-i zic
să termine.
Da’ când
îmi spune că are 35 de ani şi, pe deasupra, îmi arată ceva legitimaţie pe care
scrie clar date of birth ... 1984,
no, atunci îmi sare complet ţandăra, Şi-i arăt; el – nuuu, aia-i data la care
mi-au eliberat legitimaţia...
No, buuun,
atunci înseamnă că am găsit motiv să scap de el (pen’ că se pare că-s prea
drăguţă şi că tre’ să fiu mai agresivă ca să scap de ei). Şi-i zic mersi, da’
nu-mi plac mincinoşii, aşa că pa. Eu sper că l-am ruşinat îndeajuns da’ vreo
oră mai târziu trece cu ceva motoraş ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic (eu
muream de cald în continuare, căutând un mijloc de transport ca să plec de unde
eram): hi! Nu vreau oare să mă plimb? Am tras lozul câştigător cu o faţă á la Schwarzenegger
în zilele lui bune şi i-am dat un ignore
complet şi am scăpat... şi nu cred c-o să mă mai întâlnesc cu el, având în
vedere c-am plecat deja din oraşul ăla.
În
schimb, nu înţeleg ce a pus stăpânire pe mine când m-am lăsat la şoferii de
ricşă: din unu’ s-au făcut doi şi de la doi la trei e nimica toată! Şi m-au
prins pentru că deja tot umblam aiurea în oraşul ăsta în care mă orientez exact
ca şi un moţ român din Apuseni într-un nod de autostradă japonez (bilete la Vişeu aveţi?). Şi îi clar că
deliram, fiind în soarele cel mai plăcut de ora 1 fără un sfert, când deja eram
prăjită, la creier şi la faţă în mod egal, că doar a fost ziua aia care eu
credeam că va fi noroasă şi n-a fost! Şi deci şoferii au sărit pe mine ca şi
ciorile locale pe o bucată de banană (da, da, se întâmăplă), şi au zis că mă
duc la ferryboat cu cele 10 rupii pe care le-am cerut (crecă preţul corect o fi
fost v’o 5 rupii), dar am specificat: nu la ăla din Jew Town (de unde veneam eu şi unde ar mai fi trebuit să aştept cam
o oră jumate) şi dacă mă duc la cumpărături, eu nu le plătesc cursa. „Sure,
sure!” Sigur că, în momentul în care am văzut terminalul de bărci din Jew Town, unde mă aduseseră, am făcut
gargară că nuuu şi nuuuu! Şi apoi a trebuit să întoarcem că era trafic prea
mare. Şi apoi cei doi (!) şoferi s-au întors de pe bancheta lor cu faţa spre
mine ca să le fac o poză...
Pân’ la urmă m-au dus, m-au lăsat (fără să dea
semne c-ar vrea să rămână cu mine) şi nici nu mi-au luat banii (ne întâlnim mai
târziu, nu? La 6 fix o să te aştept la ferryboat...) dar a trebuit să fac poze
cu ei cu tot. Repet: prin ceva graţie divină, încă nu ne-am reîntâlnit.
N-a
trecut mult după ce am ajuns pe insula Vypin (la 5 minute distanţă de Fort
Kochi cu ferryboat-ul) că s-a continuat povestea (asta după ce doi pescari
bătrâni mi-au arătat pe unde să ies din păienjenişul de case în care m-am
rătăcit): mă plimbam de nebună pe jos, de data asta sperând ca măcar vreo ricşă
să mă abordeze, şi vin unii pe motoraş – întrebările de rigoare da’ măcar aflu
că-s la dracul faţă de unde vroiam să fiu (la Cherai Beach) şi, pe scurt,
şoferul îşi dă jos pasagerul şi, după obişnuitele poze, mă duce la staţia de
autobus (pasagerul aştepta între timp în ceva lan de păpuşoi indian).
Ajungând
pe plajă, constat că nu mai sunt oameni cu coloritul meu şi două cupluri cu un
sugar cu ochii şi sprâncenele vopsite (e un obicei) ca un mic Vanghelie
întrebător mă roagă să fac poze cu ei şi sunt distruşi când îşi dau seama că nu
mai au baterie la aparat dar îşi regăsesc curând telefonul mobil şi se bine
dispun mai ales după ce pleacă triumfători cu pozele.
În staţia
de autobus (care mă duce la terminalul de ferry, care mă duce pe partea
cealaltă, undeva aproape de hotel) un tip – salvamar. Care merge în Fort Kochi
şi care mi-a arătat cavalereşte care-i busul bun, unde să iau bilet pentru
ferryboat şi unde să stau pe ambarcaţiune, printre scooter-e şi motorete şi
maşini şi camionete. Subliniez: ca-va-le-reş-te. Strângerea de mână a fost,
ce-i drept, ceva cam lungă şi cam languroasă da’ măcar atâta să fie şi răsplata
lui.
Alte
scurte consideraţii sunt următoarele: niciodată, da’ niciodată să nu încercaţi să şofaţi la oră de vârf pe insula asta
(ceea ce, probabil, se aplică peste tot în India) pentru că şoferul de autobus
era cu siguranţă ieşit la vânătoare (de oameni, biciclete,
motociclete, maşini, sau alte autobuse). Deci niciodată!
Apoi, e
foarte clar de ce sunt atât de mulţi: pentru că se înmulţesc mult şi pe bus am
reuşit să hipnotizez unu’ d-ăla cât o pisică-mutant care n-a mai putut să-şi ia
ochii de la mine. Doar că ăla e unul din din nuşh-câţi. Ăştia au seturi
complete de progenituri (probabil pentrun orice eventualitate), aşa că mai
produceţi şi voi, că ăştia câştigă detaşat!
No comments:
Post a Comment