Munnar

Crecă p-aici cea mai mare parte a vieţii o s-o petrec în bus, ceea ce e oarecum normal având în vedere că vreau să călătoresc, motiv pentru care voi mai avea câte ceva de spus despre subiectul autobuze. Dar toate la timpul lor... 

Deci ţup sus în bus şi, în mod cât se poate de excepţional, prind un loc în faţă lângă doi nemţi: un el şi o ea (atenţie! era în zona femeilor, chiar în spatele şoferului!) frate şi soră se plimbă timp de o lună, după ce el (21) a stat o lună în Madurai ca voluntar pentru drepturile omului indian; ea (30) călătorind deja prin Sri Lanka, în drum spre Nepal, profă de copii orbi cu o adevărată pasiune pentru sporturile prin natură (mdea, cam ajungi să cunoşti destul de multe despre oamenii cu care călătoreşti). Ce mai, nemţi adevăraţi! Doar că ei îi e rău în autobuz (noroc că nu s-a manifestat în niciun fel) iar el are mari emoţii apropo de şofer. Şi, ce-i drept, şoferul nu e tocmai blând cu noi sau cu maşinăria lui şi ne îndreptăm foarte zdruncinaţi spre Munnar. Nu e chiar atât de departe dar e un drum în pantă, destul de îngust şi plin de curbe, ceea ce înseamnă că înaintea fiecărei curbe mai serioase şoferul trebuie să se asigure că poate să treacă sau să lase pe cei din sens invers să treacă. Asta, plus faptul că ne oprim în staţiile de pe drum face ca media noastră de deplasare să fie undeva sub 30 km/h. Da, şi nu prea există parapeţi care să ne protejeze de o căzătură zdravănă în vale.

6 ore mai târziu, în întuneric şi ploaie, nemţii sunt daţi afară, în timp ce omul cu biletele şi şoferul ţipă la ei că au ajuns la pensiune. Eu nu mă mişc pen’ că aşa am înţeles eu că trebuie să merg până la terminal (3 km mai departe). Nici n-apuc să ating bine pământul ud că un şofer de ricşă sare pe mine şi mă întreabă dacă nu cumva trebuie să ajung la SMM Cottages. Io ba da, aşa că mă înghesuie în ricşă şi mă cărăbăneşte acolo unde au fost expulzaţi şi nemţii, la o pensiune distanţă de ei. În ceea ce priveşte cazarea, aveam io mici emoţii că nu făcusem mare lucru şi totul fusese aranjat de către gazda din Alleppey, aşa că mare mi-a fost surprinderea când am văzut ce fain e şi cât de bine dorm ca acasă. Şi mai aveau şi apă caldă! Şi iaca ce faină-i încuietoarea de la camera mea, ceva comun în zonă:

Iar dă strechea în mine şi de cu dimineaţă îmi iau ceea ce mănâncă şi localnicii, adică o porţie de curry de linte sau ceva asemănător cu pâine nedospită (nu mai ştiu exact ce fel, chappati sau parotta) şi, pe când vin nemţii, io-s toată roză, scursă şi transpirată de la cât e de iute mâncarea. Nemţii cu ideea că să împărţim jeep-ul (cu şofer, desigur) angajat de ei ca să ne ducă să vedem împrejurimile. Sunt de acord şi, pe când ajung la jeep, nu mă pomenesc doar cu nemţii, ci şi cu un cuplu de francezi şi unul indiano-hong-kong-ez. Şi aşa mergem cu toţii şi cu Gobi, şoferul, la plimbare prin ploaie. O ploaie care-ţi cade la fel de bine ca atunci când e frig, tocmai ai ieşit de la duş şi te plouă de te-ndoaie.

Prima oprire e la ceva crescătorie de flori, unele chiar şi cu nume, oricum, majoritatea absolut străine mie, ceea ce mă frustrează continuu. Şi unde ceva grup de indienuţi s-au tot sucit pe acolo şi, desigur, au tot insistat să ne împrietenim. Hai să vă dau şi câteva poze, aşa, numa' de gust.

Mai departe, tot în sus pe serpentine, printre plantaţii de ceai, am ajuns la ceva punct panoramic unde numa’ nu-ţi venea să te dai jos să faci poze, că oricum, n-ar fi ieşit nimic altceva decât poze gri cu verde. Da' am aflat ce fac indienii la panoramă:

Am oprit şi într-un loc unde te puteai da pe elefant (dacă aveai umbrelă cum aveau mahout-ii) şi noroc că toţi din grup am fost de treabă şi nu am dorit decât să facem poze. Mai sus, am oprit la un baraj, care la fel: ar fi fost mult mai frumos pe vreme bună. Iacătă-l:

Gobi ar fi vrut să scape foarte rapid de noi şi a încercat să ne oprească la echo point, dar am refuzat politicoşi pentru că ar fi fost o tragedie să auzim ecoul ploii. Aşa că ne-am dus la aşa-numitul Top Station, punctul de trecere din Kerala în Tamil Nadu, statul vecin, probabil unul din cele mai înalte puncte de trecere. Ş-am stat vreo două minute lângă o gheretă amărâtă şi înapoi. Moment în care nemţii au protestat, declarându-se nemulţumiţi şi l-au pus pe Gobi să întoarcă, să meargă mai sus şi să oprim la ceva restaurant. Şi chiar am găsit unul unde chiar am stat şi unde am tot cerut ceaiuri că era al naibii de frig (mai ales că ne-a şi plouat în copia indiană de Jeep Wrangler – Mahindra; cei din spate au scăpat, deşi n-au văzut mai nimic; nemţii s-au udat când unul, când celălalt, în funcţie de ce curbe lua maşina; iar eu m-am udat doar la curbele spre dreapta, când ploaia ajungea pe scaunul din stânga faţă). Bietul şofer, singurul doar în tricou, a chiar îngheţat că doar se vedea pe el că are piele de găină indiană. 

A luat şoferul o viteză la vale de numa’ şi ne-am oprit la echo point, unde am putut urla la el şi el la noi (el, ecoul) cât am vrut, şi unii şi alţii. Eu am vrut mai puţin şi m-am dus spre maşină dar cumva m-am deturnat singură şi am ajuns să conversez cu un indian cam defect (cică avea 41 de ani da’ pare muuult mai bătrân) sau, poate, beat, care m-a pus (!) să-i fac o poză şi mi-a spus să i-o trimit. Am fost de acord până când o venit cu o hârtie la mine pe care mi-a scris adresa ca să-i trimit poza (m-am dumirit şi io că nu pe mail!). Adică pe mail, nu pe e-mail. Da, da, trimitem, da. Lui:

Am ajuns apoi cu toţii în centru, unde am mers împreună la masă (cred că cei mai necâştigaţi au fost francezii, care nu prea vroiau mâncare condimentată, ba, el nici măcar nu înţelegea engleză!) Nemţii au dus o întreagă muncă de convingere, până când toţi am fost de acord să mergem la o tură de trekking a doua zi prin plantaţiile de ceai. Oferta hotelului lor: cu stat peste noapte, 1500 rupii de persoană; fără masă, 700 tura, 600 camera. Oricât ne-am plimbat prin „oraş” după masă n-am găsit nicio ofertă mai bună. Ne-am disipat care-cum şi eu n-am avut stare aşa că am ochit plantaţiile de ceai de pe dealul din spatele pensiunii şi am luat-o la sănătoasa, ştiind că nu am prea mult timp la dispoziţie până se întunecă.

Mergând pe drum, numa’ ce aud în spatele meu respiraţia apăsată şi şuieratul unui moş indian pe bicicletă care, de cum m-a „ginit”, mi-a tot însemnat (adică arătat prin semne) că uite ceaiul... Ba, chiar a intrat prin efracţie prin sârma ghimpată a respectivei plantaţii şi m-a făcut complice, făcându-mă să-l urmez (şi eu nu m-am chiar sfiit; doar că am călcat în toate bălţile din zonă!) Chinuindu-mă să-mi scot picioarele din noroi, am încercat să înţeleg ce vrea moşul, care a început să culeagă buruieni şi tot arăta cu degetul spre zona inghinală şi spre inimă. N-a durat mult şi, în final, am înţeles că aia-i ceva buruiană bună pentru rinichi şi inimă. Am mulţumit, m-am afundat iar în noroi făcând stânga-mprejur şi am dat să ies prin efracţie de pe plantaţie. Moşu’ după mine, cu buruienile într-o mână şi, într-un acces de mare domn, cu geanta pe care mi-a cam smuls-o din mână în cealaltă mână, aşteptând să mă strecor prin gard. M-a urmat rapid cu geantă şi buruieni, şuierând ca mai devreme. Pe partea legală mi-a dat geanta da’ mi-a cerut ceva bani şi normal că i-am dat ceva pentru esplicaţiile date.

Dar nu m-am potolit şi am luat-o uşor mai departe, într-un loc în care am putut intra mai puţin ilegal în plantaţie şi am cutreierat cărările şi m-am bucurat de unul din foarte puţinele momente în care am văzut o bucată de cer neinnorat, devenind încet rozaliu şi frumos.

Am ajuns pe întuneric la pensiune şi tot ceea ce am ştiut să fac a fost să-mi spăl picioarele (pe o asemenea vreme n-ar fi avut sens să-mi spăl şlapii că ar fi avut exact aceeaşi soartă ca şi hainele spălate cu o seară înainte, care şi acum spânzurau umede prin cameră). Am mers la întâlnirea cu grupul unde s-au stabilit următoarele:

•         toţi vrem excursie de o zi întreagă, şi, dacă merită, vrem să stăm peste noapte;
•       ziua întreagă cu mâncare e 1000 iar cea fără mese e 700, deci vom lua fără mâncare, care, ş-aşa, ar fi fost biscuiţi şi banane;
•       vom sta peste noapte la 600 camera, doar că eu voi împărţi camera cu francezii, ca să iasă bine pentru toţi;
•        plecarea de la 6.30 o vom muta la 8 că şi aşa n-avem mese şi avem timp suficient.

Dixit. Data viitoare vă zic dacă mergem sau nu că încă de noaptea începe să plouă mărunt da’ continuu.