Mă duceai la Madurai

Noah, facem o mică pauză de la ashramuri si spiritualităţi din alea şi mergem la spiritualităţi mai recente, adică din Madurai. Unde am ajuns într-o foarte devreme dimineaţă, după o excursie cu trenul la un soi de cuşetă mixtă, unde paturile se transformă pe timp de ziuă în scaune şi vice versa. Şi unde, mai pregnant, este mirosul absolut incredibil (de unde, cred eu, se trage chestia cu incredible India) şi animăluţele de forma gândacilor de bucătărie, numa’ că-s gândaci şi gândăcei de tren. Oricum, este o adevărată ruletă rusească să pui mâna cam oriunde...

Pe distanţe scurtuţe nu-i bai să te duci la tren şi să-ţi încerci norocul în a găsi un loc la sleeper car dar, pe măsură ce distanţele cresc, este din ce în ce mai greu să găseşti un loc. Europenii-s, desigur, favorizaţi şi, până la urmă, orice este posibil, chiar dacă este foarte probabil ca vreun indian să fi rămas fără loc de dormit pentru că am apărut eu...

Şi e foarte drăguţ câtă grijă au controlorii de tine şi-ţi fac şi-ţi dreg, doar că uită să-ţi mai spună că trenul a cam ajuns la destinaţie. Şi, pentru că-i foarte venerabila oră de sforăit la greu 4.32, când scot capul de sub prosop, constat că în compartiment nu numa’ că nu mai merge niciun ventilator şi nu mai e picior de om indian în zonă, da’ nici trenu’ nu mai mişcă şi doi indieni cotrobăie prin compartiment după chestii uitate (a nu se înţelege că acele lucruri vor ajunge vreodată în posesia fostului proprietar).

„Madurai? Madurai???”

„Yes, yes!” însoţit de gesturi largi de ieşi odată afară că noi avem de lucru...

Pfuuu... e mult mai devreme decât mi se spusese că ajungem. Aşa că prima oră înfrunt curajos mirosul gării şi mă „spăl” cu o găleată de apă printre şiroaie de lichide necunoscute în ceea ce se numeşte baia femeilor şi mă sucesc prin gară în căutare de posibilităţi de plecare cât mai repede. Plan: văzut templul ăla mare (al cărui nume nici acum nu mi-e tare cunoscut da’ care ştiu că-i super cunoscut), alergat în zonă, cu speranţe că voi mai găsi ceva interesant şi/sau ceva colţ liniştit şi plecat cu un alt tren/bus de noapte niţel mai spre nord.

Primii paşi în afara gării: „Madam, rikshaw? Tuk tuk? Auto? Taxi???” Neeee.... cafea! Aia-i baza (am zis oare că, de fapt, cafeaua tradiţională e ness cu lapte şi găleţi de zahăr?)! Până la urmă cedez unui şofer şi, cu ocazia asta îmi declar respectul pentru tupeul indianului neenglezofil care-şi oferă serviciile înainte să apuc să pocnesc din degete. Nu numa’ că mă duce 200 metri până la templu, da’ mă rezolvă cu încărcatul acumulatorului de la aparatul foto la un magazin de mătăsuri deschis (dada!) la 6 dimineaţa. Şi, cât timp bem o cafea şi îmi explică ce poate să-mi arate de 500 rupii în 4 ore, mi se încarcă acumulatorul şi-s pregătită să mă avântez în supercoloratul supertemplu.

Scurtă paranteză (ca să se vadă că-s copilul tatălui meu!): întotdeauna, da’ întotdeauna bateriile de la aparat se vor descărca când îţi e lumea mai dragă şi când ai avea mai multe chestii de fotografiat. Şi într-un sfert de oră nu se chiar încarcă cât de mult îţi trebe da’ n-ai încotro şi te resemnezi să speri că vor rezista.

Deci înapoi la templu: ideea-i că hinduşii ăştia-s complet complicaţi şi complecşi. Că toţi zeii şi toate zeiţele sunt, de fapt, diferite încarnări ale câtorva zeităţi atâta doar că habar n-am care cine e! Şi asta-i în funcţie de câte mâini au şi ce ţin în mâini. Şi templu ăsta şmecher e dedicat lui Meenakshi da’ nu numa’, că şi lui Siva (adică Şiva). Şi, oricum, mai găseşti şi câte un Ganesha pe ici pe colo, şi câte un Navagraha (altar cu planete) şi consoarta lui Siva da’ şi a lui Vishnu şi cine mai ştie cine. Şi mai vezi şi un elefant care, pentru o mică „donaţie”, te va binecuvânta cu trompa în mijloc de templu.

Nu ştiu de câtă vreme m-a pândit, da’ la un moment dat m-a agăţat o cucoană indiană, care s-a declarat cea mai bună prietenă a mea şi mi-a tot arătat cam toate colţurile importante din templu, cu tot cu ceva explicaţii chiar oarecum utile, şi aici mă refer la explicaţiile pe care le-am înţeles. Şi m-a dus tanti la un mini altar Siva şi la statuia lui Ganesha şi în pavilionul de nunţi unde nu-i voie să faci poze da’ tanti Lekshmi mi-a ţinut de şasă ca să pot să încalc legile sacre ale templului, toate în pas săltat şi repejor ca să ajung şi la micul ei magazin să mă uit, că ea nu mă obligă să cumpăr. Şi mi-a cumpărat ceva nuiele de dat la vacile din grajdul din templu şi mi-a arătat coloanele cântătoare (care-s după gratii da’ cică dacă le loveşti, cântă) şi mi-a pus cel puţin 5 puncte pe frunte de la cinci altare diferite, măcar că le-a suprapus şi deci pân’ la urmă am ajuns să am ceva asemănător cu un cucui roşu între sprâncene (la fiecare altar este un mic morman de pigment roşu sau galben care se pune pe frunte şi pe gât ca binecuvântare). Şi mi-a luat o mică ghirlandă de iasomie pe care mi-a prins-o în păr, după obiceiul lor şi m-a pus să-i şoptesc taurului de piatră al lui Siva ce-mi doresc că cică o să mi se îndeplinească şi o vrut şi să mă ducă în ceva clădire ca să văd de sus ce fain îi templul aurit din mijlocul complexului, care nu se vede de altundeva. Da’, fiind sâmbătă, clădirea – ceva bancă – nu era deschisă aşa că n-am mai lungit-o. Noah spuneţi şi voi cum să nu mă duc să cumpăr ceva de la ea. Mai ales când „magazinul” ei arată aşa:

Deci cum nu?!

Aşa că m-am ales cu ceva bling-uri chinezeşti de doi lei pe care am dat 130 rupii. Şi am promis că mă duc înapoi ca să mă suie în altă clădire ca să văd templul aurit... da’ iar m-am făcut că am uitat.

La cel târziu 10 dimineaţa eram deja în gară descumpănită că nu există locuri în trenul de noapte ca să mă duc în Mysore. Iar agenţiile particulare m-ar fi putut pune pe ceva listă de aşteptare da’ ar fi costat foarte mult şi nici n-ar fi fost prea sigur că aş fi avut loc. Aşa că m-am luat şi m-am dus 6 km cu un bus local la Central Bus Station, unde mi-au zis că sunt locuri, trebuie doar să mă duc la 7.30 seara ca să mă sui în busul de 8 şi să şed timp de 10 ore jumate ca să ajung la destinaţie. Aşa că m-am dus înapoi în centru în ideea să pierd vremea şi să văd piaţa de flori şi legume. Pe care am căutat-o pe o mulţime de străzi şi nu s-a chiar materializat dar am asistat scurt la un protest al musulmanilor foarte nemulţumiţi din cauza unui video de pe Iutub despre Profet. Zic scurt, pentru că poliţoii indieni m-au cam flituit şi mi-am dat şi eu seama că-i mai bine să nu fiu prea în zonă ca să nu le vină ideea că io-s infidelul principal.

Aşa că iată-mă-s pe străzi în mijloc de zi pe soarele normal pentru ei şi criminal pentru mine, când vine ricşa şi mă convinge să mă ducă la piaţa de flori care s-a mutat juma’ de oraş mai departe. Fix acolo unde mersesem eu puţin mai devreme la autogară. Nu-i bai că aşa am văzut şi piaţa de flori unde am tras nişte poze şi înapoi cu ricşa la gară.

Cu chiu cu vai mi-am găsit şi colţişorul liniştit într-o bibliotecă foarte simpatică unde am putut să citesc şi să pierd vremea până pe la 5, când mi-am luat rucsacul de la gară (că doar nu l-am cărat după mine prin tot Maduraiul) şi am luat direcţia autogării. ’Jaba am ajuns io devreme la autogară că acolo mi-au zis că nu mai sunt locuri pe busul de 8 şi tre’ să mă duc cu ăla de 9, un hârb de fier fără amortizoare care m-o transformat în acordeon în toate cele vo’ 11 ore!