Wednesday 26 September 2012

Din seria vizite-fulger


...episodul de azi, Mysore! Mysore, adică my sore backside, de la şezut 17 milioane de ore în bus fără să prea pot să mă mişc sau să chiar dorm. Şi eram chiar hotărâtă să rămân peste noapte până când am ajuns şi, din cauza cafelei probabil, am hotărât că nu-s prea obosită, că tinereţile nu m-au lăsat şi că mai pot o tură de hoinărit ziua şi deplasat noaptea. Aşa că, într-un impuls de moment, mi-am luat bilet de autobuz pentru ora 10, sosire la 9 în Hampi.
Cu treaba asta rezolvată, mi-am făcut în sfârşit şi temele, adică am citit câte ceva despre Mysore şi mi-am făcut itinerariul. Cu primul bus disponibil m-am dus pe dealul din dotare ca să mă las trasă pe sfoară de oamenii de acolo, care mi-au vândut un bilet de intrare specială în templul locului, ceea ce a însemnat că am avut privilegiul să plătesc pentru un lucru pe care l-aş fi putut face pe gratis. Mai exact, am bypass-uit o coadă care se mişca oricum destul de repede ca să dau o tură în templu, să greşesc direcţia şi să ies fără să văd ceea ce era important şi să ajung să stau oricum la coadă printre hoardele de elevi veniţi în excursie cu clasa. După tura a doua m-am dus pe cele 1000 de trepte în jos (chiar şi acum mă felicit că nu m-am dus în sus), fiind tot timpul ameninţată de maimuţele pânditoare de prin copaci.


Io aş fi vrut să mă duc întâi în piaţă că m-am gândit să scap de chestiile de făcut în aer liber înainte să devin precum ceara de la căldură da’ nenea cu ricşa pe care l-am găsit şi care a alungat maimuţele din ricsă cu chiote şi gesticulări feroce m-a dus la palatul regal aşa că mi-am schimbat planul.
Nu-i prima dată când am avut onoarea să văd sistemul indian de turism: dacă pentru indieni intrarea e 40 de rupii, pentru westerners e 200, deşi se putea şi mai rău, că doar am văzut locuri unde e efectiv de 10 ori mai scump să fii turist străin. Totuşi, în ăştia 200 am primit şi un ghid audio care să mă însoţească în palat şi a fost chiar binevenit, măcar să am impresia că m-am ales cu ceva palpabil, nu doar informaţii şi experienţă, că dară nu-i voie să faci poze în palat. Şi chiar aş fi avut ce fotografia că a fost absolut impresionant să văd ce opulenţi sunt şi indienii. Oricum, printre sutele de kitsch-uri, am văzut şi chestii absolut superbe! Şi măcar i-am distrat pe indienii vizitatori care şi-au cărat familiile într-o excursie culturalizatoare de duminică.
Pentru grădini şi templele aferente mi-am recuperat aparatul şi am instantaneizat ce-am putut şi eu:




Ce-am copciolit eu pân’acuma e că India-i ca şi România. Şi, când îţi faci un plan de bătaie absolut logic şi te porneşti dinspre poarta sudică de intrare în curtea palatului, gândindu-te că vei ieşi pe poarta de nord, ei bine atunci se bagă indienii în schemă şi-ţi dau peste cap toată logica. Şi nu orice indieni, ci gardienii indieni. Care-mi zic că pe poarta nordică nu se poate ieşi şi tre să mă duc înapoi 1 km la poarta sudică şi apoi să ocolesc 2 km ca să ajung în dreptul porţii de nord, care, întâmplător, e poarta regală. Totuşi, pentru mine, fiind singură, ei, gardienii pot face o excepţie... dacă-i ung la, ahem, buzunar. Aşa că bag mână şi scot 10 rupii pe care le înmânez cu multă demnitate gardianului.
„10 rupees, madam?!” mă săgetează el cu privirea. Io dau din umeri şi el e de neclintit aşa că, într-un acces de tupeu nevrotic, îi smulg bancnota şi fac stânga-mprejur dar nu omit să-i ascult sfatul, care-mi zice să mă duc pe dreapta. Aşa că 3 minute şi 27 secunde mai târziu mă ejectez pe poarta de vest, fix în direcţia în care mi-aş fi dorit iniţial (pentru că, p-aici, am doar foarte vagi capacităţi de orientare).
Direcţia piaţă. Unde ajung. Fără ocoliri. Rapid. Ferice eu! Şi mă las abordată de un vânzător de uleiuri esenţiale şi extracte de tot felul de flori care mă tot unge cu mostre din uleiurile lui. În primă instanţă, mă bucur că mai ascund mirosul de nespălat adunat în ultimele 2 zile da’ în scurt timp mă prind că miros a traseiste... mai multe! Mai dau o tură prin piaţă şi mă agaţă un prichindel cu mult fler negustoricesc, care-mi arată cum se fac, chipurile, beţigaşele parfumate cu santal şi care mă obligă să-i promit că, orice aş vrea, la el mă duc să cumpăr.
Între timp, am hotărât că-i momentul să mă relaxez şi să caut ceva locşor liniştit să mă reculeg, ceea ce s-a materializat printr-un părculeţ simpatic şi verde, unde multă lume îşi făcea siesta prin diverse colţişoare de iarbă, deşi...


Şi pe lângă indieni, hop şi veveriţele indiene cu care m-am întreţinut şi pe care le-am tot urmărit:



Aş mai fi stat dacă n-ar fi venit bătrânul psihopat, probabil ceva om de-al casei (adică parcului), care a alungat mulţimea urlând furios şi ameninţând cu o botă de bambus pe toată lumea. Se pare că parcurile se închid la 4 duminica.
Aş fi vrut să mă duc la film da’ n-am îndrăznit când am văzut hoardele de tineri indieni, în proporţie de 99% bărbaţi care aşteptau să meargă la ultimul hit bollywoodian. Nu renunţ la idee, pentru că ce ar fi India fără cel puţin un film Bollywood care să-ţi zbiere în urechi?!
Şi aşa am văzut o post-sărbătoare la ceva mare sărbătoare a lui Ganesha, unde mulţi tineri dansatori, bătători de tobe şi aruncători de petarde au însoţit nişte care alegorice cu diverşi elefanţi de hârtie coloraţi şi împodobiţi cu o grămadă de flori. Se pare că e un soi de procesuine în care duc Ganesh-ii la râu şi îi îneacă.





Deznodământ: autogară. Din nou.

No comments:

Post a Comment