Prieteni ernakulamezi

Mă duc să-mi iau o cartelă SIM pentru iPhone, să am şi eu ceva ce să nu dau la indieni când mă întreabă de număr de telefon. Îmi fac poză (da! absolut necesar dacă vrei cartelă telefonică în India) şi copie după paşaport şi viză. Mă simt ca şi cum va trebui să cumpăr un dosar plic şi să mă pun la o coadă birocratică luuuungă dar măcar asta nu se întâmplă. După ce-i arăt toate actele, tipu’ din magazin îmi pune cartela în telefon şi... nimic. Ne prindem amândoi după ceva vreme că telefonu’-i codat în reţeaua românească. Buuun, deci mâine mergem la decodat sau, dacă vreau să mai am ceva de cărat, putem să cumpărăm alt aparat telefonic (care, ca să mi-l pot permite, va fi codat şi el la rându-i într-o reţea indiană deci canci telefon în alte ţări).

Mâine mă pornesc furtunos cu ferryboat-ul înspre Ernakulam – oraşul-soră-mai-mare-şi-vitregă al turisticului Fort Kochi. Pe faleză e plin de shopping centre-uri care mai de care dar sunt sfătuită să mă duc pe Broadway street, unde nu se găseşte nimic în afară de chestii en gross şi turcismele indiene. Şi totuşi, mă plimb pe stradă în sus şi în jos, căutând ceva ce să fie mai mult decât o gheretă da’ mă dau bătută şi mă duc înapoi spre bulevardul mare, unde intru într-un magazin al unei reţele de telefonie indiene. Şi, după ce mă strâmb şi mă chinui să mă fac înţeleasă, cădem (oarecum) la învoială cu băieţii, care se ridică şi mă duc 50 metri mai jos într-un mall care conţine doar magazine de reparat şi decodat mobile.

Da' cum să-mi las io copilul iphonic nepăzit în mâinile lor?! Stau acolo, doar plătesc 1300 rupii. Iniţial încearcă să plece cu el din magazin, probabil la alt magazin. Eu nu şi nu. Apoi încearcă unu’ să-l decodeze da’-i clar că nu ştie şi, pe deasupra, încep şi eu să-l şicanez că oare a mai făcut aşa ceva??? „Yes, yes”, vine prompt răspunsul da’ nici măcar el nu se crede.

Vine al doilea, unul din cei doi care m-au însoţit de la UniverCell. Încruntat, concentrat, nevorbitor de limbi străine da’ înţelegând esenţialul. Se agaţă de telefonul meu cu o mână şi cu cealaltă de telefonul lui, pe care-l foloseşte să primească indicaţii despre ce şi cum să facă.

„Did you do this before?”

„Malayalam, Malayalam...” Îmi traduce celălalt că da, desigur.

Doar că, în momentul în care auzi „apple crack” în orice discuţie, parcă-ţi cam piere cheful şi nu te prea bucuri că ţi-ai dus telefonul la decodat. Şi-ncep: că ce-i asta?; că io plătesc bani mulţi şi că ei n-au mai făcut aşa ceva şi nu-s pregătiţi; că nu-s deloc fericită. Astea spuse mai curând cu tristeţe decât cu furie că furia ş-aşa n-are niciun efect.

Şi până la urmă încep să se simtă şi o dau cotită, cum că telefonul trebuie lăsat la încărcat mai întâi şi abia după aia o sa facă ceva; ca şi cum a fost vina mea că au tot pornit/oprit telefonul înainte.

În timp ce-l încarcă, tipu’ neîncruntat de la UniverCell mă duce la un împinge-tava la o cafea şi o banană prăjită – iniţiativa lui (unul din puţinele deserturi ne-dulci, doar prăjite, deci nici măcar prea bune). Desigur, setul de întrebări de unde, cu cine, cât, de când, până când, nume... a fost deja administrat – de el şi de un prieten de-al lui, un „reprezentant farmaceutic” care are liber miercurea şi, dacă e necesar, şi joia, chiar şi vinerea... Aşa că la cafea trecem la întrebări serioase: mergem la film? *facepalm*

Înapoi în magazin, nici încruntatul n-o fost în stare de nimic şi individul care era acum la rând la decodat şi care chiar părea de încredere îmi zice că nu mai poate face nimic, n-are net, aşa că mă trimite la altcineva. E de la sine înţeles că nu rămân io singură aşa uşor, deci mergem în gaşcă la mall-ul de vis-a-vis, la nişte tipi care păreau amanetiştii zonei sau evreii locali (cu toate că, cel mai probabil, erau musulmani). Na telefonu’, pa telefonu’, că s-a făcut nevăzut după tejghea, dar măcar ăştia păreau siguri că n-o să aibă probleme. După nesfârşite consultări, sigurele cuvinte care-mi sunt adresate sunt all data will be erased (că doar eu tot făcusem caz pe tema asta). Numa’ nu mă apuc cu mâinile de cap: nuuu! Ş-atunci încep băieţii un lung proces de facere, desfacere şi refacere a telefonului, timp în care primesc încurajări de la univercellii cei albaştri (aveau tricouri turcoaz branduite). Ieşim la ţigară în curtea interioară - spaţiu public din mall (ţigări care miros a nimic legal dar care, s-ar părea, conţin ceva masala condiment şi de aia sunt aşa aromate, chiar şi la miros – nu, încă tot nu fumez). Stăm şi facem planuri (ei, univerceliştii şi farmaceuticul) pentru după aia, cuprinzând o gamă variată: prânz, film, excursii prin împrejurimi, chiar şi ceva joc pe calculator cred; iar eu nu ştiu pe unde să scot cămaşa, că până la acel moment nu putusem face niciun plan, doar aveam problema cu telefonul, dar acum, când toate scuzele mele s-au dus pe apa sâmbetei?!

Într-un foarte târziu final plecăm cu toţii cu telefon cu tot înapoi la magazinul lor. Primesc o cartelă SIM, o încarc şi, după atâtea chinuri, se cheamă că am telefon funcţional. Şi se mai cheamă că există cel puţin trei indieni care-mi ştiu numărul şi nici nu s-au sinchisit să mi-l ceară.

Baieţii nu se mulţumesc şi numa’ ce mă văd însoţită înspre ferryboat de către trei indieni (singurul plan pe care l-am putut inventa a fost că de la 5 mă duc la ceva spectacol unde mi-am rezervat deja bilet însă era doar ora 3). Pe ferryboat sunt iar cu ei după mine (le-am făcut pân’ la urmă cinste cu biletele, luând deci 4 bilete – 10 rupii în total şi am făcut mare senzaţie pentru că există chiar şi un afiş pe care scrie şi, chiar şi în engleză, că se dau maximum două bilete la fiecare persoană). În Fort Kochi au ţinut neapărat să mergem la un restaurant ca să-mi arate cum pot ei să cumpere bere într-un loc care n-are autorizaţie de comercializare de alcool (mai bine aşa, că doar nu era să-i duc la hotel c-ar fi fost prea periculos la adresa bunăstării mele spirituale), aşa că, timp de o oră, am stat la masă şi mi s-a explicat cum că „we can arrange it”, orice ar fi, marijuana, alcool, petreceri... M-a scăpat furtuna şi, când au oprit ricşa în faţa hotelului meu, am mulţumit din fugă, promiţând că ne auzim mai târziu, după ce-i voi fi întrebat şi pe prietenii mei imaginari (am zis că-s cu o tipă şi un tip) dacă nu vor să mergem la chef. Am trimis, într-adevăr, un SMS că nu pot să mă văd cu ei dar de atunci nu răspund la telefoane indiene.

Profit de această ocazie ca să-mi cer oficial scuze.
Şi telefonu'? A doua zi a picat din patul suprapus direct pe gresie. Şi a păţit asta: