M-am sosit!

Deci ca sosirea nu-i nici una. Decât una, şi anume aia când ajungi. Se putea să fie mai scurtă, mai rapidă şi mai puţin lipicoasă dar mai perfectă nu se prea putea.

Wizz Air-ul arabo-indian aterizează în clinchet de centuri de siguranţă desfăcute prematur şi sunet de SMS-uri primite pe telefoanele deschise înainte vreme, cu toate că până şi căpşunarii lor au fost avertizaţi să se abţină (nu-i clar? păi Air Arabia e Wizz Air-ul lor şi e la fel de de cacao precum al nostru). Probabil se pregăteau căpşunarii pentru ocupaţia preferată, anume de a se înghesui şi împinge doar de dragul de a face-o şi aşa ne îndreptăm cu toţii spre ghişeele mamei India, întocmai precum am făcut-o spre ghişeele emirato-arabo-unitare. Nu durează mult şi-s „welcomed to India”.

Cea mai mare frică – bagajul de cală – este rezolvată incredibil de repede şi, pe când ies de la verificările de viză, îmi văd rucsacul învârtindu-se alene pe bandă şi nu alături de acele foarte multe bagaje deteriorate care aşteaptă triste într-un colţ de aeroport. Parcă îmi doresc să se mai fi lungit povestea cu bagajul ca să nu fiu nevoită să-l pun în cârca femeilor de serviciu de la toaletă, care îmi indică foarte graţios toaleta din mijloc, pe care o şi verifică după ce ies.

În drumul spre stradă întreb oamenii de ordine două lucruri şi sunt lămurită în secunda doi: ATM vis-a-vis de clădire iar autobus spre Fort Cochin, acolo la ora 19; ba mai mult: chiar fug după mine ca să corecteze informaţiile eronate, cum că nu mai este bus direct şi că trebuie să mă duc cu ricşa. Mai mult decât şă zâmbesc şi să mulţumesc nu trebuie să fac pentru că până şi uşa de la camera cu bancomatul îmi este deschisă, respectiv închisă, respectiv deschisă de către un alt om de ordine.

Mă încăpăţânez totuşi să mă duc la staţia de autobus ca să văd cu ochii mei cum nu o să ajung eu prea curând şi prea direct la hotel şi va trebui să fac ceva. Noroc cu cei trei tineri din staţie, care mă sfătuiesc să iau busul până în Ernakulam şi de acolo doar să iau ricşă, pentru că voi ieşi mai puţin de exasperat de scump. Chiar mă şi îndrumă spre locurile de şezut (please, there you can find some seating arrangements) şi sunt îndeajuns de atenţi să mă avertizeze că a venit busul.

Cea mai mare surpriză: autobusul a venit şi, respectiv, plecat cu 15 minute mai devreme, aşa că o oră şi 50 de indieni interschimbabili mai târziu mă trezesc într-o ricşă arvunită cu de patru ori preţul biletului de autobus ca să mă ducă din Ernakulam în Fort Cochin (13 km), asta după ce la terminalul de autobuse din Ernakulam mi-au zis că busul pentru Fort Cochin se ia 2 km  mai înainte, aşa că... explicaţii de prisos. E întuneric (statul Kerala e destul de aproape de ecuator) şi mie-mi pică ochii în gură aşa că varianta cu ricşa nu-i deloc nechibzuită, doar abilităţile mele de negociere sunt, precum întotdeauna, înfiorătoare. Cert e că ajung la hotel, completez un formular care numa’ nu mă întreabă de media de terminare a clasei a 4-a, după care traversez curtea ca să-mi beau banii sub forma unei beri Kingfisher la 650 ml. Aveam să aflu mai târziu că în tot oraşul turistic există doar vreo 3 locuri care au autorizaţie de vândut alcool şi deci ăla e motivul pentru care o bere costă cât o trăime de noapte la hotel.

Dar, la cât de bine mi-a căzut şi la cum am căzut şi eu după aia, nici n-a mai contat atât de mult. 

India, welcomed me!