Munnar II

Mă trezesc şi, instantaneu, mă deprim. Afară plouă sau o fi doar aparatul de aer condiţionat de la vecini? E 6.47; tre’ să împachetez şi să-mi duc bagajul la pensiunea de lângă iar la 7.30 mergem să ne luăm ceva de mâncare. Sau să adun şi să iau autobuzul de 8 spre Alleppey? Mă uit pe geam: nu chiar plouă. Mă duc sau nu mă duc? La 7.20 sunt jos la recepţie şi mă out check-uiescc, oricum asta va trebui s-o fac. Mă duc spre pensiunea cealaltă, în ideea că poate ceilalţi din grup vor avea vreo soluţie acceptabilă. Între timp, primesc de la proprietarul pensiunii lor, al pensiunii unde ar trebui să mergem şi organizatorul de tur o pereche de tenişi de împrumut, găuriţi şi răpciugoşi dar mult mai buni decât şlapii mei jegoşi şi alunecoşi.

Nemţii-s über-hotărâţi să meargă, nimic nu pare să le scadă entuziasmul şi, din nou, îşi pun amprenta şi mă conving să mergem. Aşa că facem cumpărături de ceva de mâncare, apă şi pe cai! Adică în jeep, 7 oameni şi ghidul, până la plantaţia noastră de ceai. Şi de acolo pâş-pâş în şir indian (haha!) pe deal în sus, cu foarte multe opriri pentru explicaţiile de rigoare: de diversele tipuri de ceai (în principiu, planta e aceeaşi dar frunzele se culeg diferit pentru diferitele tipuri de ceai – pentru ceai alb, frunze foarte tinere; pentru ceai verde, frunze puţin mai puţin tinere iar pentru cel negru, frunze mai mult mai puţin tinere); despre costurile ceaiului (vo’ 5000 rupii kilu’ de ceai alb, vo’ mie ceaiul verde şi pe la 100-200 ceaiul negru); despre oamenii care culeg frunzele (localnici – nici mai mult nici mai puţin de 300 de familii); despre cât trebuie adunat (minim 21 kile pe zi de persoană da’ până la 120 kile pe zi de persoană); şi, în sfârşit, despre cât primesc culegătorii (9 rupii pentru norma de 21 kg şi 1.9 rupii pentru fiecare kil în plus). Astea toate în pauzele de urcat pe deal, când, parcă-parcă nu mai pare atât de înnorat şi ne încurajăm cu nişte cremă de soare pe cefe. La un moment dat, ieşim din plantaţie şi suntem informaţi că gata cu ceaiul, de-acum va fi grassland, ceea ce şi este, doar că asta-i ţara ierbii înalte, cu ceva posibilităţi de lipitori, lucru care ne mai taie din avânt şi cu toţii scoatem spray-urile anti-ţânţari, în ideea că funcţionează şi împotriva altor animăluţe.

După vreo două ore ajungem la o zonă stâncoasă şi ne bucurăm că nu e umed pentru că oricum nu pare prea sigur (după spusele celorlalţi; mie mi se pare ca în Cheile Turzii de sigur). Ceea ce e mişto, în afară de soarele intermitent, e faptul că vedem 2 elefanţi sălbatici, adică păscând p-acolo pe plaiuri. Ghidul ne grăbeşte niţel, spunând că mergem pe vârf şi la întoarcere ne oprim mai mult. Aşa mă prind şi eu că trebuie să ajungem pe ceva vârf de vo’ 2100 metri şi că, de acolo o vom lua într-o altă direcţie înspre pensiune. Încă juma’ de oră şi suntem pe vârf, de unde, când e soare, toată zona se vede absolut superb. Şi e soare din când în când. Stăm 15 minute dar după aia stăm la fel de mult să urmărim cei 5 (!) elefanţi, trei adulţi cu doi pui, care-şi mişcă trompele ca pe nişte periscoape ca să ne identifice după miros.

O luăm pe altă cale dar în jos e clar mai nasol (şi mai alunecos) decât în sus şi, într-un (nu foarte lung) timp, ajungem la un drum asfaltat şi aflăm că vom merge pe el 3 km până la aşa-numita ‚spice garden’. Nemţii se dezumflă că asta nu-i trekking, că-i plimbare şi, oricum, nu-i o zi întreagă că-i juma’ de zi şi tot aşa. Dar se dovedeşte că ajungem într-o nouă junglă, de unde ghidul ne arată cam cât mai avem, şi până şi nemţii revin la sentimente mai bune şi recunosc că mai avem suficient. Ne arată nenea ghidu’ şi, uneori, indianul din Mumbai unele şi altele, de la cardamon, la nucşoară şi yam.

Cardamon

Tapioca... şi ghid

Cacao

Cafea

Yam (adică ignamă)

Piper

Nucşoară

Ultima bucată, din nou pe asfalt, ne duce la jeep, care ne cară ultimii trei km. Nu chiar cel mai bun sau cel mai complex program de trekking, mai curând plimbare prin pădure sau, în cazul de faţă, prin junglă, dar s-a terminat cu bine.

La pensiune îmi spăl părul (cu apă caldă!) şi stăm la taclale. Francezii pică la datorie dar ceilalţi vor să meargă la masă în localitate (nici acum nu-i ştiu numele), la doar 10 minute distanţă, după spusele ghidului; doar că localitatea e la deal! Şi ne ia, desigur, mai mult de 10 minute dar măcar putem spune că am mai adăugat ceva la programul de trekking. În plus, pe când ajungem, nu mai prea sunt chestiuni deschise dar găsim totuşi ceva care are doar fish sau egg curry. Cum n-am prea mâncat în ziua aia, îngurgitez precum un hipopotam. Nemţii, prevăzători ca nemţii, şi-au cărat cu ei mâncare pe trei zile, deci, chiar dacă n-am fi găsit nimic, am fi putut mânca toţi liniştiţi o întreagă zi din mâncarea lor.

După un pahar de Johnnie Walker şi o beedi pe terasa pensiunii (nu, nu m-am reapucat de fumat dar chestiuni de genul ăsta trebuie încercate!), somnic dulce pe o saltea pe jos, lângă francezii care nici nu s-au sucit. Nici măcar cruda alarmă de la ora 6 (pe care am uitat s-o scot pentru a doua zi şi ia ghiciţi la ce oră m-am trezit!) nu i-a clintit pe francezi iar eu am fost o mare doamnă şi am reuşit să-mi fac bagajele şi să ies din cameră fără să-i deranjez.

Ţup în ricşă alături de cuplul indiano-hong-kong-ez şi la busul de ora 7 ca să ajungem în 6 ore în Alleppey.

Asta se cheamă savurat ţigări beedi,
nicidecum fumat