Bus

În trei ore jumate şi cu trei autobuze locale diferite am ajuns în satul Kodanad (nu-i sigur cum se scrie da’ ceva în genul ăsta). Trei autobuze pentru că am tot făcut escale, că de!, nu exită nimic direct până acolo: Aluva şi Perimbavoor sunt oraşele de escală, aşa, pentru informarea populaţiei. Şi în ambele am petrecut câte ceva timp, ba, în Aluva am şi apucat să-mi fac un prieten, primul indian pe care l-am întâlnit care chiar pare umblat prin lume (după spusele lui, că deja sunt cam suspicioasă), sau, măcar, informat cum se cade.

Oricum, busurile locale sunt o atracţie în sine, îndesate cu omuleţi aşa cum sunt sacii de plastic cu haine de iarnă vara, foarte încete şi foarte zgomotoase (adică se folosesc milioane de claxoane – lungi, scurte, în serie etc, şi clopoţelul care, ataşat fiind de omul de pază la uşa din faţă, funcţionează pe post de oglindă din stânga şi semnalizează atunci când se poate pleca/opri – asta înseamnă diviziunea muncii!). Eh, se mai întâmplă să trebuiască omuleţii să mai sară din mers, pentru că „oglinda” nu-i întotdeauna pe fază şi sună clopoţelul de plecare prea devreme iar şoferii nu-s întotdeauna în clar cu locul exact al staţiei de autobus.

Sigur că doar din greşală am nimerit şi eu uşa şi zona din faţă, ceea ce a fost categoric bine, pentru că aveam să constat că aia e zona femeilor, separate de bărbaţi printr-o linie imaginară trasată undeva la jumătatea busurilor, dar care se schimbă pe loc în funcţie de necesităţile demografice.

Mai e şi compostorul, care dă bilete de culoare (şi valoare) diferită, în funcţie de destinaţie şi, cel puţin aparent, ştie cine până unde merge, deşi autobuzele sunt încărcate cu dublul cantităţii de persoane pe care ar trebui să-l transporte, astfel că nu mai poate vedea exact cine unde a coborât. Este vorba aia, „ca sarmalele”, nu? Mai bine ar fi „ca indienii în autobus”, că-i mult mai sugestivă.

Probabil c-am cauzat câteva (mici) hertz-attack-uri, că s-au mai suit doamne şi, abia după ce s-au aşezat lângă mine şi-au dat seama că nu-s la fel de colorată ca şi ele. Mi s-au oferit diverse locuri, unele în zona bărbaţilor, pe care le-am refuzat, dar după o lungă (20 km) plimbare în picioare, cu toate că masa de oameni îţi împiedică mai toate mişcările, adică şi căderea, tot ajungi să te bucuri că te înghesui pe banchetele exasperant de înguste lângă alţi indieni. Am stat la un moment dat vis-a-vis de şofer, pe o banchetă transversală, unde n-au vrut să se aşeze şcolăriţele lângă mine, eu fiind infidelul, ele fiind musulmane. Indianca din cealaltă parte s-a cam prăpădit de râs şi, până la urmă, tot hinudse au fost cele care s-au aşezat lângă mine. Câteodata se pun lângă mine atât de aproape, încât şi aerul de respirat trebuie să-l împart, da’-s curioase şi foarte timide, aşa că e de înţeles.

La urma urmei, sunt drăguţi şi angajaţii busului te anunţă când să te dai jos şi, uneori, chiar aşteaptă să pui ambele picioare pe pământ înainte să plece mai departe. Şi toate autobusele astea locale sunt particulare! Încă n-am văzut autobuse de stat decât între oraşe dar mare diferenţă nu prea există între unele şi altele. Poate şoferii de stat sunt ceva mai îngăduitori faţă de claxonul din dotare, pentru că nu-l exploatează precum alţi şoferi. Claxoneasca e o limbă pe care n-o înţeleg defel şi, oricât aş încerca, tot nu mă lămuresc de ce la anumite chestii de claxonează în timp ce la altele nu; de ce îl vei claxona pe cel din faţa ta care nu merge destul de repede dar nu vei avea nicio reacţie când maşina din sens invers încă e în depăşire deşi deja este în dreptul maşinii tale. Semnalizatul e o chestie atât de rară încât nici nu merită menţionat (deşi până şi la scooter-e semnalizatoarele ţiuie de-ţi sparg timpanele şi eu aş fi crezut că le place).

De departe cea mai scârboasă chestie de până acum am văzut-o tot în autobus, adică fix atunci când madama de lângă mine şi-a luat poalele şi a dat să plece spre ieşire. Şi când îşi întoarce spatele-i cafeniu, numa’ ce văd ceva negru ieşindu-i parţial de sub bluziţa sari-ului. Ceva izbitor de asemănător cu jumate de insectă; adică jumate de corp dar şi jumătate din picioarele disponibile. Care mişcau!!!

A doua cea mai dezgustătoare chestie de până acum am văzut-o din autobus şi am mulţumit cerului că n-am fost prea aproape de protagonistă: o veritabilă mătuşă într-o staţie de autobus, văzându-şi d-ale ei, îşi apucă un capăt de sari şi, fără prea mari reţineri, îl direcţionează spre nas şi-l foloseşte ca să culeagă secreţiile suflate cu presiune... Suflatul nasului „la liber” e un sport naţional p-aci şi cred că deja aş putea descrie cel puţin cinci metode diferite de a expulza muci fără batiste da’ asta a fost prima (şi, pân-acum şi sigura) tanti pe care am văzut-o în plină acţiune.

A treia cea mai greţoasă chestie... va urma că încă nu s-a întâmplat.